Cerul, Codrul și Pârăul

Andrei Păunescu la Poveste Folk, Național FM, despre chitara care a salvat vieți la World Trade Center: Am trăit clipele alea la distanță de câțiva metri de moarte, dar asta s-a transformat într-o șansă

2 aprilie, 20252 aprilie, 2025 vlad

Andrei Păunescu, liderul în viață al Cenaclului Flacăra, a fost invitat joi, 20 februarie 2025, la emisiunea „Poveste Folk„, în direct la Național FM, gazde în studioul radioului bucureștean fiindu-i folkiștii Adrian Vascu și Lucian Teofil Boar.

„Doamne, ocrotește-i pe români!”

Adrian Vascu: „Am început emisiunea cu un cântec „expirat”, dar potrivit pentru aceste zile în care citim titluri de tipul „Ialta II” ș.a.m.d.

Andrei Păunescu: „Expirat între ghilimele! De 37 de ani, de când s-a scris piesa asta – de când s-au scris versurile, fiindcă muzica este o prelucrare după o linie melodică populară -, tot deranjează piesa asta: atunci, până în 1990, tot deranja fiindcă se referea la lucruri dure – noi eram în Pactul de la Varșovia și piesa se lua de Stalin cu teroarea sa, care ne-a luat Basarabia; după ’90 s-a spus o perioadă – nu de către public, că publicul sare-n picioare la piesa asta, ci de către ăia de la butoane, că-s politicieni, că-s agenți de influență, nu contează – că, dom’le, e cam depășită, că-i gata cu patriotismul, cu naționalismul! Anii trecuți abia dacă mai reușeam să cânt piesa asta fără să-mi facă mutre organizatorii de spectacole: Păi ce-i asta, dom’le? Gata, s-a terminat, acum vremurile au progresat, cine mai știe? S-a terminat cu războiul militar, s-a terminat cu împărțiea, totul e frumos! Până când a început deranjul din nou și iată cum cântecul acesta – versuri: Adrian Păunescu, august 1988 – parcă este cronica acestor perioade în care se împarte din nou lumea exact între aceiași doi poli!”

Adrian Vascu: „Cum se anunță anul?”

Andrei Păunescu: „Se anunță bun, va începe foarte bine la Cluj în 6 -7 martie cu gala Poveste Folk în care vom fi împreună timp de două zile la Casa Studenților din Cluj; în aceeași lună, pe 30 martie 2025 se anunță o premieră la Sala Palatului din București, un spectacol numit „Cenaclul Flacăra, o istorie”, un spectacol de momente și de imagine, proiecții și cântece live cu niște corifei și cu o distribuție nemaipomenită! […] Gândiți-vă că vor fi pe scenă cu momente impresionante – nu neapărat cu recitaluri de anvergură – Nicu Alifantis, Mircea Vintilă, Ducu Bertzi, va veni de la Roma Evandro Rossetti, vor veni Mircea Bodolan, Sorin Minghiat…

Muzica nu prea era bine văzută la „Arhitectură”

Când spun Sorin Minghiat, deși este doar un flaut de-a lungul istoriei Cenaclului Flacăra, e de spus că el este cel care a participat la prima ședință: El l-a acompaniat pe Doru Stănculescu încă de la primul Cenaclu, din septembrie 1973. L-am întrebat: da’ de ce nu te-a trecut în cronică? Și el îmi spune: Pentru că veneam acolo și nu prea era bine văzută muzica, noi eram studenți la Arhitectură. Doru Stănculescu, mă rog, nu prea putea să nu fie trecut, da’ eu vorbeam cu cronicarul – ba cu Dorin Tudoran, ba cu George Stanca – să nu mă treacă să nu am necazuri la facultate! Puțin mai târziu a început să apară și Minghiat în cronici!

Vor fi Emeric Imre, Dinu Olărașu, Magda Pușcaș, Cristi Buică, eu și colegii din Trupa „Totuși” – cu Claudiu Purcărin la tobe, cu Rareș Suciu la bass; Cătălin Stepa, Radu Pietreanu, Majay Gyozo cu „Totuși, Iubirea!”, Mădălina Amon, Walter Ghicolescu, Maria Gheorghiu, vor fi și tinerii de la „Dacii liberi” din Bârlad, Florin-Paul Camen, Tatiana și Marius Ojog, Florin Thomits de la Sibiu… E important să spun că mulți dintre ei și-au asumat că nu vor avea număr individual, dar vom fi o mare echipă și multe dintre cântecele mari ale Cenaclului le vom cânta împreună, ca un (singur) suflet.”

Nu putem împăca pe toată lumea, așa că facem ce vrem!

Adrian Vascu: „Se anunță un maraton?”

Andrei Păunescu: „Nu, dimpotrivă: Ne-am propus 3 ore și ne vom ține de chestia asta! Deși sunt nume multe pe afiș, unele dintre ele vor fi prezente doar cu un cântec N-o s-o lungim foarte mult! Știi ce se întâmplă apropo de durata acestor mega-evenimente? Dacă nu le ții de 7-8 ore, cum le-am ținut noi mereu la Sala Palatului, se supără oamenii că au venit pân-aicea să nu stea o noapte întreagă; dacă depășești 2 – 3 ore, cât e durata de oboseală a fundului pe scaun, se supără cei care ar vrea mai puțin! Așa că nu putem împăca pe toată lumea, facem ce vrem. Asta e o vorbă foarte bună a artiștilor – eu am auzit-o și la Vali Sterian, și la Mircea Vintilă, și la Victor Socaciu, când erau sau când sunt întrebați „Ce faci?”, răspunsul lor: „Ce vreau!” . E un mare privilegiu, dar asta se lasă cu costuri: dacă vrei să faci ce vrei, poate sau sigur n-o duci atât de bine financiar sau social sau ca putere ca atunci când faci ce vor alții! Voi nu faceți ce vreți? Asta-i mare lucru: să fim cu prietenii care ne-ascultă, pregătind evenimente pe inima noastră!”

O chitară salvatoare de vieți

Adrian Vascu: „Ei, ați auzit deja și primele acorduri de chitară! O chitară foarte frumoasă, care e în brațele lui Andrei și, înainte să intrăm în emisie întrebam: ce chitară este, Fender-ul de data trecută? Și Andrei mi-a răspuns: Nu, este o chitară care ne-a salvat viața! Ei, de-aici te rog pe tine să povestești!”

Andrei Păunescu: „Da, este o chitară care ne-a salvat viața: mie, surorii mele, Ana-Maria Păunescu, și tatălui nostru, Adrian Păunescu! Eram în 10 septembrie 2001 la New York, ne pregăteam, mai erau câteva ore până la întâlnirea cu românii de la Sala Transilvania din cartierul Queens, aveam de făcut o lansare de carte… O întâlnire extraordinară, cu Dr. Napoleon Săvescu, marele istoric dacolog din America, și cu zeci și zeci, chiar sute de români. Și, la un moment dat, tata îmi spune: Ce cântăm, Andrei, deseară?

10 septembrie dimineață, New York! Ce cântăm deseară? Și eu îi răspund: Nu știu ce cântăm, cântați ce vreți! Mă întreabă: Păi n-ai chitara? Nu, zic eu. Zice: Cum adică, ai venit în America fără chitară? Ai înnebunit, cum vii la un eveniment cultural fără chitară? Și, atunci, zâmbind, dar și cu un anumit cinism utilitar, i-am spus: Tată, numai un prost ar veni cu chitara din România în America! Un om deștept – și eu sper că sunt un om deștept – va pleca din America spre România cu o chitară! Și tata se uită și zice: Hai, mă, luăm o chitară, cât o costa o chitară? Și Dr. Săvescu zice: Vreo două-trei sute de dolari! Îi spun eu: Tată, eu chitare de două – trei sute de dolari am acasă mai multe! Dacă vreți să facem o mare chestie, eu pun toți banii pe care-i am – aveam câteva sute de dolari la mine -, puneți cu toții, facem o chetă și cu toții luăm o chitară s-o ținem minte toată viața! Și așa am luat această chitară de la Guitar Center din Quins – o chitară superbă – și de-aicea începe povestea!

Lansarea de carte nu a mai fost doar o lansare de carte cu două-trei discuții, niște autografe și la revedere! Evenimentul a durat până foarte târziu în noapte datorită muzicii și, din acest motiv, a doua zi dimineață noi nu ne-am putut trezi la ora 8 ca să fim la ora 9 în turnul care a căzut primul la atacurile de la World Trade Center – aveam întâlnire la ora 9 acolo, chitara ne-a făcut să cântăm noaptea, nu ne-am trezit, am dormit ceva mai mult și iată-ne în viață!”

Adrian Vascu: „Și cum ați trăit momentele alea în New York?”

Andrei Păunescu: „Le-am trăit, la început am crezut că – eram în orele alea de dimineață, la 8 – 9 dimineață, când trebuia să fim deja la World Trade Center, Vasile Bădăluță, proprietarul unui restaurant, Casa Romania, de-acolo, și-al unui ziar și-al unei televiziuni, ne suna disperat că-ntârziem să mergem la World Trade Center, noi eram în cameră cu televizorul deschis și-am văzut în direct ce se-ntâmplă. După aia, pe geam, de unde stăteam – nu departe de Times Square -, am început să vedem cum vin hârtiile, praful și mirosul de ars și, în câteva ore, am plecat de-acolo din Manhattan, din insulă, am prins niște Metro care scoteau oamenii din insulă – nu mai puteai să intri în insulă – și am plecat după-amiază spre seară la Dr. Săvescu în cartierul de dincolo de ape, în Queens, și am stat câteva zile acolo, până când s-au deschis aeroporturile și am putut veni la București în 18 septembrie – în același avion de întoarcere a fost și Ilie Năstase, care a fost blocat acolo de la turneul de la Flushing Meadows, de la New York.

Și am trăit clipele alea la distanță de câțiva metri de moarte, dar asta s-a transformat într-o șansă pentru că să fii acolo [de față] la evenimentul care, de fapt, a schimbat istoria planetei, a raporturilor de forțe, a poziției structurilor de putere, de informații, de control, și să fii acolo e o șansă!”

Adrian Vascu: „Erau televiziunile [prezente], ce s-a întâmplat în acele zile?”

Andrei Păunescu: „Ce ne-a impresionat cel mai mult în acea perioadă este că noi pe 11 septembrie după-masa, în timp ce plecam din insulă, din Manhattan spre locul unde aveam să fim cazați, am văzut cum două comunități deja începuseră să lucreze, scuturându-și praful de pe ochi și de pe haine, și au pornit la treabă: erau livratorii de mâncare chinezească pe biciclete / motorete și taxiurile – în rest, totul era închis. Dar chinezii cred că s-au gândit așa: Am scăpat cu viață? Hai, ne dăm funinginea jos de pe ochi și de pe păr și … la treabă!

Ne-a mai impresionat și [faptul că în] toate zilele următoare, la intersecțiile din cartierul Queens, se aprindeau mii și mii de lumânări și, din loc în loc, erau pancarte făcute artizanal de oameni, cu pixul cum ar veni, pe care spuneau: Nu vă răzbunați pe musulmani! Pentru că era pornirea asta de a lua măsuri brutale împotriva vecinului musulman pentru că se spunea că atacurile au fost organizate de niște fundamentaliști… se putea ajunge la niște greșeli care să încalce exact principiul de existență al Americii de atunci: noi tolerăm și nu pedepsim ceea ce nu e clar dacă trebuie pedepsit. Deci, nu vă răzbunați pe musulmani, că nu sunt vinovați ăștia de ce-au făcut ăia, și mâncați mâncare chinezească fiindcă livratorii sunt la treabă!”

Profesor de jurnalism la o universitate privată

Teofil Boar, citind mesajele ascultătorilor: „Bună seara, d-le profesor! – Domnul profesor ești tu.”

Andrei Păunescu: „Dacă zice „profesor”, înseamnă că mi-a fost student în cei 22 de ani de Jurnalism la „Spiru Haret” – pe mulți studenți i-am văzut în poziții importante și bine acoperite profesional, de la cameramani până la producători, de la purtători de cuvânt pe la servicii secrete până la oameni care lucrează în departamente de comunicare, deci peste tot sunt miile și zecile de mii de absolvenți de la „Spiru Haret”, mizeria aia cu fabrica de diplome! Orice universitate făcea și prostii și lucruri bune, nu era „Spiru Haret” mai nu știu cum.”

Adrian Vascu: „Că tot ai deschis subiectul ăsta și că ai făcut școală pe-acolo în calitate de dascăl, cum ți se pare jurnalismul astăzi?”

Andrei Păunescu: „Care jurnalism?”

Adrian Vascu: „Cel pe care-l avem!”

Andrei Păunescu: „Nu, nu, care jurnalism?”

Adrian Vascu: „Păi nu poți să spui că nu ai jurnalism: cel pe care-l avem, față de ce-ai învățat tu la școală!”

Andrei Păunescu: „Acum vreun an și ceva am fost cu Ion Cristoiu în emisiunea lui de la ” Gândul” și m-a întrebat „Ce părere ai despre Iohannis?” și-am zis: „Cine-i Iohannis? E un nimeni!”. Era în poziție! Acum, care jurnalism? Care jurnalism? Că nu se mai face jurnalism! Se face, se pune în operă, în cuvânt, în formate radio, TV, net, știri ș.a.m.d., se face ceea ce directivele grupurilor de putere, politice, economice, militare ș.a.m.d. o spun”.

Teofil Boar: „Și crezi că numai la noi e așa?”

Andrei Păunescu: „Nu, eu nu spun că doar la noi este, dar ați văzut vreo televiziune sau vreun post de radio – vorbesc de cele importante – care să aibă diversitate de opinii, la un buletin de știri să se spună „noi credem în asta”, iar la altă emisiune să fie susținătorii altui punct de vedere? S-a ajuns la o uniformizare… Cu cât e mai ușor să ajungi la informație, cu atât mai polarizată este informația: sunt două păreri și trebuie să fii ori în barca A, ori în barca B. Asta nu mai e presă!

Deci jurnalismul, din păcate, nici ideologic nu mai este jurnalism, nici ca exprimare.

Mă gândeam acuma – am avut un reflex, deși nu mai sunt la catedră de câțiva ani -, am avut un reflex să le dau studenților mâine un test: să-i pun să-mi scrie în trei feluri diferite cuvântul „miau” , pentru că mulți, când zic „mi-au luat casa” scriu „miau” ca la mieunatul de pisică. Da, „miau” se poate scrie în trei feluri diferite: un „miau” legat dacă e vorba de o mâță care miaună, ori „mi-au” cu liniuță la mijloc când zici „Mi-au luat chitara” ori „m-iau” ca în propoziția „M-iau chitara și plec!”.

Cui să mai dau asta, pe cine ar mai interesa? Vezi, de aia m-au dat afară de la catedra aia: pentru că nu mai e nevoie de lucrurile astea și pentru că eu n-am vrut să-mi adaptez programa și materialele la vremurile noi. Eu continuam să predau și marii ziariști și marii editorialiști…”

Teofil Boar: „Ce-ai predat acolo?”

Andrei Păunescu: „Predam interviul, laborator radio, laborator TV, editorialul, texte fundamentale, cultură și mass-media… Iar la Editorial eu predam în aceeași măsură mari gazetari români – Nae Ionescu, Mircea Edliade -, care au fost după aia puși la zid că erau prea de Dreapta, cu mari gazetari care au fost de Stânga. Dar pe mine mă interesa – și asta am învățat-o de la tata – talentul lor, că politica e o chestie fluidă, însă talentul este o treabă strălucitoare, există sau nu există!”

Teofil Boar: „Acuma, poeți care au fost și proletcultiști, unii, pe vremea aia, dar au scris și… Mihai Beniuc, de exemplu, George Tomozei”

Andrei Păunescu: „Pe vremea proletcultismului existau cretinoizi din ăia care scriau „Clipă, stai, oprește-ți zborul! / Se prăvale compresorul!” sau A. Toma: „Imperialist american, / Cădea-ți-ar bomba în ocean!” sau „Stalin și poporul rus / Libertate ne-a adus!”. Bun, deci existau și grosolani din ăștia, dar existau și super-talentați! Uite, A. E. Baconski, Anatol Baconski, tatăl celui care avea să fie ambasadorul-minune cu voturile alea de la Paris, a scris o poezie proletcultistă evidentă, dar cu atâta talent de-ți vine s-o mănânci, deși era o monstruozitate: „Trece-o noapte și mai trece-o zi, / Se ascute lupta dintre clase, / Iar chiaburii se arat-a fi / Elemente tot mai dușmănoase!”. Asta este poezie de poet!”

Vezi și interviul luat de gazetarul Ion Cristoiu lui Andrei Păunescu pe canalul de YouTube al ziarului Gândul:

Dacă v-a plăcut acest articol, puteți alege să sprijiniți presa independentă cu o cafea. Vă mulțumim!