Ziua în care am scris o poveste mai faină decât „Harry Potter” și în care mi-am luat o chitară mai roșie decât în videoclipul piesei „Cât mi-e dor de ochii tăi”. Amintire din copilărie
Poate cea mai frumoasă pagină din copilăria mea s-a derulat cândva prin iarna anului 1999 la Brașov. Eram în clasa a patra și tocmai terminasem prima parte a semestrului întâi. Îmi amintesc destul de clar ultima zi de școală din acea lună decembrie. Deși era vineri, n-a fost deloc o zi scurtă. Aveam ore după-amiaza și ultimul clopoțel a coincis oarecum cu căderea întunericului. Am răsuflat ușurat și m-am pregătit pentru următoarea etapă.
Se stabilise în familie că aveam să petrec vacanța la bunica Mărioara, care stătea tot la bloc, dar mai în centrul orașului, pe un deal deasupra căruia trona Cetățuia. Se anunțase și că dascălii urmau să intre în grevă, așa că aveam în față perspectiva unei vacanțe mai lungi – nu se știa cât de lungă, iar această incertitudine mă entuziasma. Plecam în vacanță ca într-o expediție cu final necunoscut.
Iată-mă fugind spre stația de autobuz din cartier (căci pe vremea aceea mai aveam și una de tramvai, separată) să prind 6-le, care avea să mă lase în stație la parcul central, după ce urma să ocolească de la distanță cam trei sferturi din Tâmpa, dealul din mijlocul orașului. Tot pe un deal mai mic aveam să urc și eu la pas către blocul de pe strada Colinei, situată deasupra Liceului de Artă.
Din stația de la parc, penultima a autobuzului 6, mă întorceam pe jos înspre Liceul de Artă, dar, înainte de a ajunge în poarta lui, o luam la stânga pe niște scări până pe strada M. Eminescu, apoi la dreapta pe alte scări care urcau în principiu spre Cetățuie, dar care, pe la mijloc, aveau o intrare spre aleea din curtea blocului bunicii. La poartă mă aștepta un păr cu rotunda-i coroană scăldată în razele lunii, vizavi de intrarea în curtea vilei domnului Florea, iar la capătul dinspre bloc al aleii, un frasin uriaș, mai înalt decât cele 4 etaje ale clădirii, ale cărui ramuri lungi și subțiri băteau noaptea în fereastra dormitorului. Pe toată suprafața curții d-lui Florea, care avea o mică livadă de meri și o viță-de-vie la gard, alerga paralel cu aleea noastră câinele Lăbuș, o flocoșenie simpatică ce-și consola singurătatea însoțindu-i pe blocatari în drumul lor spre casă ori spre poartă, uneori primind și oase sau alte resturi de mâncare de prin sacoșa vreunei bătrâne miloase. Dincoace de gard își făcea veacul și Blackie, maidaneza aciuată sub un balcon de la parter, care dădea din coada-i neagră cu vârful alb când mă vedea și aștepta să fie mângâiată pe cap. Aveam mănuși de fâș și eram un bun prieten al animalelor.
Blocul bunicii avea două intrări. Cea de jos, de la alee, se încuia uneori noaptea, așa că am fost nevoit s-o iau roată prin grădină și să mă îndrept spre intrarea dinspre str. Colinei, care avea iluminare cu senzor și un panou cu sonerii, precursorul interfonului. Iată-mă, deci, intrând și urcând încă 3 rânduri de trepte (un etaj și jumătate) până la apartamentul bunicii.
Blocul era de tip vilă, având camere foarte spațioase și o priveliște grozavă. Din sufragerie vedeam Brașovul ca în palmă, cu toate clădirile de la Primărie, Prefectură, Modarom, Hotel „Capitol”, Hotel „Aro Palace” și până la Rectoratul Universității. Între ele se desfășura parcul central, iluminat feeric nopțile, mai ales în luna decembrie și o parte din ianuarie, căci în orașul turistic veneau în concediu și mulți moldoveni de dincolo de Prut, care-și sărbătoreau Crăciunul după Anul Nou. Tot de la fereastra de lângă frasin vedeam Tâmpa în întregime, albă ca un munte de cleștar iarna, plină de verdeață și pomi înfloriți primăvara, sau de rugina frunzelor arborilor foioși, toamna. Prin mijlocul acestui tablou montan urcau și coborau pe cabluri două cabine de teleferic: una de jos, de lângă patinoar, și una de sus, de la hotelul „Panoramic”. Plecau în același timp din ambele puncte și se întâlneau scurt la mijlocul drumului, iar eu le pândeam această intersectare fugitivă de la geamul sufrageriei, stând cu capul proptit în pumni și coatele înfipte în caloriferul aburind a căldură de sub geam.
Din dormitor aveam două priveliști nocturne: prima, ramurile frasinului care se legănau în vânt și ne băteau eminescian în geam, și a doua, lumina portocalie a radioului cu lămpi, precum și misteriosul ochi verde aflat sub boxa din care răzbăteau vocile teatrului radiofonic sau ale emisiunii de povești, încheiate cu formula de neuitat: „Noapte bună, copii!”.
În fine, din „camera de pe colț” puteam privi curtea domnului Florea, cu pomii încărcați de zăpadă iarna sau de flori, primăvara, precum și năzdrăvăniile câinelui Lăbuș, care venea la gardul dinspre bloc așteptând să-i pice oarece resturi de mâncare de la cele două coloane a câte patru bucătării suprapuse. Dar, cel mai important, din acea cameră puteam privi de-a lungul aleii de la parter până departe, la poarta verde de la scări ce anunța, cu scârțâitu-i metalic, revenirea de la piață a vreunui vecin sau, și mai ispititor, ajungerea vreunui musafir încărcat de cadouri. În acea cameră era o masă mare la care-mi făceam temele și unde-mi scriam compunerile, la lumina unei veioze cu înfățișare de felinar. Tot acolo mai era biblioteca și un balansoar de răchită pe care mă legănam în timp ce citeam, serile, cărți de povești sau de aventuri și în care nu o dată am adormit ca-n brațele Fantasiei.
Tot în camera de pe colț aveam să-mi scriu eu povestea „Măturoiul fermecat” pe 31 decembrie 1999, în urma unui vis fantastic pe care îl avusesem cu o noapte înainte. În ea era vorba de un copil sărac, Mărgărit, care ajunge în posesia unei mături zburătoare, cu ajutorul căreia poate munci mai mult pentru a strânge avere și a o lua de soție pe aleasa inimii lui. Povestea avea să dea titlul cărții mele de basme, publicate în 2001 la editura „Dealul Melcilor”, cu câțiva ani înainte să-mi pice în mână primul volum tradus în limba română din seria „Harry Potter”, al cărui personaj principal era un elev la „școala de vrăji”, care se deplasa călare pe mătură. Deși am citit pe nerăsuflate toate cele 7 volume, întotdeauna aveam să susțin că Mărgărit al meu e mai frumos decât Harry, mai ales că nu purta ochelari și nici cicatrice pe frunte n-avea.
Pomul de Crăciun ajungea tot în „camera de pe colț” și, după ce era împodobit și bibilit o zi întreagă, seara i se făcea „recepția”. Avea o instalație de beculețe electrice colorate, însă în Ajun de Crăciun preferam să-i aprindem niște lumânări micuțe, prinse pe rămurele cu agrafe. Era o feerie să stăm în cameră în jurul bradului cu luminițe, cu lustra stinsă, cântând colinde și simțind pe sub ferestre miros de ger și zăpadă. Uneori lumina venea de afară în casă, și asta se întâmpla când orașul era cufundat sub nămeți, al căror alb reflecta în toate părțile lumina lampadarelor stradale.
Copil fiind, bunica mă încuraja să merg la colindat pe la vecinii de pe scara blocului și pe la anumite prietene de-ale ei de la alte adrese. Așa se face că, în seara de Ajun mergeam cu Steaua și în prima zi din an, cu Sorcova și cu Plugușorul. N-am pățit să găsesc uși închise decât din partea celor care chiar nu erau acasă de sărbători. Gazdele, mai ales femeile, mă primeau în hol sau în bucătărie și mă lăsau să-mi fac numărul, în timp ce-mi pregăteau o punguță din care nu lipseau portocala, nucile, merele sau vreo prăjitură și câțiva bănuți. Nu de puține ori, cântau cu mine, iar unele chiar mă primeau în camera cea bună, lângă bradul împodobit. Astfel apucam și eu să compar brazii între ei, dar și iscusința gospodinelor. Mărturisesc cinstit că întotdeauna câștiga bradul bunicii Mărioara, care era un pic și al meu. Iar eu țineam întotdeauna cu mine și cu ce-i al meu.
Repertoriul mi-l formam din vreo zece colinzi, pe care le cântam câte trei la o ușă, astfel încât să nu se audă același lucru pe casa scării de la un etaj la altul. Evident că după un timp ajungeam să mă repet, dar nu-mi plăcea să se observe. Îmi amintesc până azi „O, ce veste minunată!”, „Steaua sus răsare”, „Flori de măr”, „Astăzi S-a născut Hristos”, celebrul „Domn, Domn, să-nălțăm”, dar și „Trei păstori se întâlniră”, „Deschide ușa, creștine!”, „Moș Crăciun cu plete dalbe”, „O, brad frumos” și „Săniuța fuge”. Totul se încheia printr-un „La mulți ani cu sănătate!”. Cele mai darnice uși erau cele de femei pensionare, iar cele mai memorabile întâlniri erau cele cu câte un nepoțel venit din Germania, care îmi permitea să mă joc cu trenulețul lui electric sau să asamblez câte un joc LEGO.
Punând ban pe ban din mărunțișul adunat la colindat, spărgând ușa pușculiței și mai primind o completare și de la ai mei, am putut să-mi cumpăr pe 31 decembrie 1999 prima mea chitară, o „Hora Musician” roșie cu margini negre, pe care am găsit-o la ultimul etaj al magazinului „Universal” de la poalele Tâmpei. Din nenorocire pentru mine, fie că n-am știut ce să aleg, fie că nu existau în epocă modele pentru copii, m-am pricopsit cu o chitară de mărime standard, prea lungă pentru mâinile mele de atunci, ba având și husă cu o singură bretea. Lucru care avea să-mi cocoșeze umerii de-a lungul celor câteva drumuri pe care le-am făcut în ianuarie la vechiul Palat al Copiilor de pe Warthe, ținând chitara când pe un umăr, când pe altul. Am mai avut diverse încercări de a învăța să cânt; țin minte că la următorul Crăciun am colindat cu chitara, acela fiind și ultimul colindat de pe scara blocului – nu din pricină că n-ar fi sunat bine, ci din cauză că intram deja în adolescență, lăsând în urmă vârsta ingenuității. Chitara mea „Hora” avea să mai zacă necântată într-un colț de cameră până în vara anului 2008 când, în epoca Internetului prin fibră și al acordoarelor electronice, am reușit să mi-o repun în formă și să învăț singur câte ceva de pe site-ul de tabulaturi și din tutorialele de pe YouTube. Cu toate c-a zăcut mulți ani părăsită, am fost foarte mândru să descopăr că era aceeași chitară la care urma să cânte Ana-Maria în videoclipul piesei „Cât mi-e dor de ochii tăi”, care a sfâșiat atâtea inimi și a încântat atâtea urechi în anii 2000.
Îmi mai amintesc din acea vacanță de pomină cum am sărbătorit Revelionul pe balconul camerei cu vedere spre Tâmpa (pe care deal încă nu scria „BRAȘOV” ca la HOLLYWOOD), ieșind la miezul nopții cu un pahar de șampanie pentru copii să privesc artificiile ce se revărsau în ghirlande de lumină peste centrul istoric. Tot atunci am scrijelit cu degetul prin albul zăpezii adunate pe balustradă mesajul: LA MULȚI ANI 2000! Cu toate că avea să se topească în zilele următoare, atunci, la cumpăna dintre ani, aveam prin el și odată cu el un vag simțământ al veșniciei.
Temele de vacanță mi le făcusem încă din primele zile; scăpasem de-o grijă. Îmi plăcea să mă debarasez de ele cât mai repede, ca să mă simt apoi liber și îndreptățit să-mi fac propriul program. Aveam alocate câte două ore pentru Gramatică, alte două ore pentru Matematică, o oră pentru alte discipline și o oră pentru Creație, timp în care scriam fie câte 5 poezii nu prea lungi, fie câte un basm. Finalmente, pe la ora 16 sau 17 ieșeam la joacă, în principal cu sania, dar mă mai ocupam și cu clăditul de oameni de zăpadă pe aleea blocului.
Pentru săniuș aveam două derdelușuri: unul cu panta mai lină, pe strada Colinei, pornind din parcarea de sus dintre blocuri și până la fosta grădiniță, actuala Casă Cranța; al doilea, cu panta mai abruptă, pe strada următoare și paralelă, de la primul bloc de sub Cetățuie și tot până jos, în poartă la Casa Cranța. Când eram singur, mă dădeam mai mult pe strada Colinei; când eram în gașcă, mă mai aventuram și pe strada paralelă, care avea pe undeva o denivelare ce funcționa pe post de trambulină și nu o dată am zburat în aer sau ne-am răsturnat spectaculos în șanț. Făceam trenuleț de sănii, profitând de faptul că nu prea circulau mașini prin nămeți și nici utilajele de deszăpezit nu urcau așa de sus. Pe prietenii mei de joacă îi chema Paul, Adelina, Bianca, Ana și Ștefania. Or mai fi fost și alții al căror nume nu-l mai țin minte.
O dată îmi amintesc că ninsese atât de tare încât pe strada paralelă cu str. Colinei omătul era mai mare decât înălțimea săniilor, astfel încât a trebuit să ne croim întâi potecă, punând sania de-a curmezișul drumului și împingând zăpada în lături, de sus de la primul bloc și până jos, la ultimul. Operațiunea a fost destul de anevoioasă, ne-a luat ceva timp, dar cine a avut mai apoi pârtie practicabilă?
Altă dată eram la baza derdelușului când l-am văzut pe un tânăr livrator de pizza parcându-și mașina Tico lângă primul bloc de deasupra Casei Cranța și urcând strada Colinei pe jos. L-am întovărășit, căci și eu trebuia să-mi urc sania la picior până-n capul străzii. M-am mai dat o dată sau de două ori, după care l-am surprins ieșind din bloc cu mâna goală de cartoane. I-am propus să coboare pe sania mea până jos, unde-și lăsase mașina. A acceptat bucuros. La despărțire, mi-a mulțumit, zicând că nu mai călărise o sanie de când era mic. Eu m-am simțit foarte mândru și important, nedându-mi seama că peste doar câțiva ani și eu voi fi în situația lui, iar zăpezi ca-n acea iarnă nu voi mai găsi și nici vreun derdeluș, altul decât o „pârtie” pentru biciclete.
Vacanța prelungită de grevă a trecut pe nesimțite, profesorii și învățătorii și-au reînceput lucrul la finele lunii ianuarie, dacă nu la început de februarie. Am rămas pe strada Colinei până în prima zi de luni lucrătoare, când am plecat înainte de prânz, dat fiind că aveam ore după-amiaza. Ca la un făcut, zăpada a început să se topească în chiar aceeași dimineață. Îmi amintesc cum coboram dealul privind spre Tâmpa scăldată în lumina ce se reflecta în apa picurând din copaci. Îmi târam ghetele prin omătul fleșcăit și mă gândeam înciudat că până seara nu va mai rămâne decât piatra cubică din îndrăgitul meu derdeluș, iar sania mea zburătoare avea să fie aruncată în întunericul beciului. Aveam sentimentul unei izgoniri din Raiul preacurat într-o lume gri, a bălților și noroaielor. Odată cu nămeții s-au topit și anii inocenței, dar mi-au rămas în suflet acele chipuri de pensionari luminoși, ospitalieri, care-aveau mereu mesele întinse și paharele sau tăvile, umplute.
De interes, pe aceeași temă:
One thought on “Ziua în care am scris o poveste mai faină decât „Harry Potter” și în care mi-am luat o chitară mai roșie decât în videoclipul piesei „Cât mi-e dor de ochii tăi”. Amintire din copilărie”