„A  gândi” și „a întreba”. De la  erotetică la exercițiul noetic în epoca AI. OPINIA scriitorului Vasile Chira

„Întrebarea este evlavia gândirii.” ( Martin Heidegger)

Probabil  nimic nu  definesc mai bine condiția umană decât  conceptele filosofice de Homo interrogans și Homo cogitans. Înainte de a fi o trestie gânditoare (Pascal), omul  este o  trestie întrebătoare (Heidegger).  

          Omul este marea întrebare a Absolutului adresată  lui însuși. Este o întrebare întrupată. Dacă relația dintre om și Absolut ar fi bazată doar pe certitudini,  ar fi una de sclavie ontologică. Prin urmare, întrebarea nu este doar un operator lingvistic  prin care limbajul evită entropia, ci și unul ontologic  care face posibilă libertatea ființei umane.

           Legătura  dintre “a întreba” și “a gândi” nu este doar una de succesiune (în sensul că mai întâi ne întrebăm și apoi gândim ca să  aflăm un răspuns), ci una de simbioză ontologică.  Dacă n-ar fi alimentat cu interogații noi, procesul gândirii ar tinde spre un soi de  inerție  noetică. Ar repeta structuri deja cunoscute. Abia întrebarea este cea care  oprește mintea din acest flux haotic, creând vidul  necesar pentru a putea fi pusă în mișcare.

           Trecerea de la erotetică și quidistică la noetică (procesul gândirii, studiul facultății de a înțelege direct, intuitiv și esențial) reprezintă practic saltul ontologic de la căutare la înțelegere. Dacă erotetica și quidistica sunt drumurile cunoașterii, noetica este sosirea care, la rândul ei, naște noi întrebări.

        Erotetica (subst. derivat din verbul grecesc erōtáō =„a întreba”) se referă la studiul formal al întrebărilor, dar și la o  dimensiune mai profundă a gândirii, în care întrebarea apare ca act originar. Ea  vizează analiza logică a interogației, dar și condițiile de posibilitate ale apariției întrebării, dinamica tensiunii dintre necunoaștere și cunoaștere, precum și efectele transformatoare ale interogării asupra subiectului întrebător și asupra Deîntrebatului / De-cunoscutului.

        Quidistica (subst. derivat din pronumele interogativ latin quid =„ce ?”) desemnează orientarea clasică a gândirii către determinarea esenței. Ea aparține tradiției metafizice unde  scopul principal al gândirii este stabilirea naturii lucrurilor. Întrebarea quidistică nu este deschisă în mod indefinit, ci este orientată teleologic către un răspuns care închide cercul interogației prin determinare conceptuală.

       Quidistica este mai apropiată de metafizică și ontologie, în timp ce erotetica aparține mai ales logicii și filosofiei limbajului și se axează pe  structura întrebărilor, pe condițiile ei  de validitate și pe relația dintre întrebare și răspuns.

       Întrebarea „quid est?” („ce este?”) este interogația fundamentală a filosofiei occidentale încă de la Aristotel. Ea urmărește determinarea esenței, stabilirea identității și fixarea naturii lucrurilor. În acest sens, quidistica operează în orizontul ontologic al ființei ca prezență determinată. Ea presupune că lucrurile au o esență care poate fi cunoscută și exprimată conceptual.

       Quidistica este preocupată de nucleul dur al realității. Ea nu se întreabă cum aflăm, ci ce este lucrul în sine. În ontologie, quidistica caută definiția ființei ca ființă, încercând să izoleze atributele esențiale care fac ca un obiect să subziste. În plan metafizic,  speculativ, ea vizează principiile prime. Quidistica Absolutului, de exemplu, este încercarea de a numi trăsăturile divinității (Unitate, Bunătate, Adevăr).

        Quidistica este în esență  o disciplină a staticului și a identității. Un quid odată stabilit devine o „constantă” a gândirii.

        Erotetica modernă (dezvoltată de logicieni precum Jaakko Hintikka sau Andrzej Wiśniewski) tratează întrebarea ca pe un operator logic. Ea analizează „spațiul de răspuns” și validitatea inferențelor care pornesc de la o lacună de informație.

        În acest cadru, erotetica pare a fi un domeniu tehnic, formal, legat de analiza limbajului. Totuși, această hiperspecializare lingvistică devine insuficientă în momentul în care erotetica este radicalizată. Într-o perspectivă filosofică mai profundă, întrebarea nu mai este un simplu obiect al logicii, ci modul originar în care ființa devine accesibilă. Heidegger afirmă că întrebarea despre ființă este cea mai fundamentală interogație, ceea ce înseamnă că erotetica nu aparține doar limbajului, ci chiar ontologiei. În acest sens, erotetica devine mai originară decât quidistica, deoarece înainte de a întreba „ce este?”, trebuie să existe posibilitatea de a întreba în general.

          Diferența dintre cele două nu este doar metodologică, ci ontologică. Erotetica operează într-un orizont al devenirii sensului, în care realitatea este înțeleasă ca deschisă, neepuizată, tensionată. Quidistica, dimpotrivă, presupune un orizont al stabilității, în care realitatea este fixată în concepte și epuizată. Dacă erotetica menține această tensiune deschisă, quidistica tinde să o reducă, să o stabilizeze și, în ultimă instanță, să o închidă. Totuși, cele două nu sunt pur și simplu opuse, ci pot fi înțelese ca instrumente diferite ale aceluiași proces cognitiv.

         De-a lungul istoriei spiritului, întrebarea a trecut prin toate metamorfozele posible. Dacă Socrate practica interogația ca pe o formă de maieutică (din vb.gr. maieo=a naște), de „moșire” a adevărului, în modernitate, întrebarea este folosită ca  metodă, mai exact ca îndoială metodică, pentru a găsi un fundament ontologic și  cognitiv indubitabil (Cogito-ul cartezian).

       În modernitatea târzie, filosoful german, Martin Heidegger readuce întrebarea în centrul ființei. Pentru el, întrebarea  devine o formă de „evlavie”. Nu ne mai întrebăm pentru a primi un răspuns tehnic, ci pentru a rămâne deschiși către misterul existenței.

       În sfârșit, la filosofii existențialiști, întrebarea a devenit o expresie a neliniștii ontologice.

       Din nefericire, în ultimul deceniu asistăm la o mutație quidistică radicală. Întrebarea a devenit o interfață între mintea umană și un ocean de date. Arta de a întreba, redusă la Prompt Engineering,  este doar o abilitate tehnică. Dacă Socrate întreba pentru a ne forța să gândim, AI-ul ne oferă răspunsuri care ne-ar putea face să ne pierdem abilitățile erotetice,  quidistice și noetice. Întrebarea riscă să devină o simplă „comandă” de consum, pierzându-și funcția metafizică de a ne tulbura și de a ne transforma.

      Aparent, a gândi și a întreba sunt facultăți gemene ale intelectului uman, două modalități de a procesa prezența divinității, a lumii și a neantului în conștiință. Însă, la o analiză mai profundă, raportul dintre ele dezvăluie o asimetrie ontologică fundamentală: dacă gândirea tinde adesea spre cristalizarea în sisteme, spre posesia adevărului și securitatea certitudinii, întrebarea rămâne instanța care subminează orice edificiu rigid, autosuficient, menținând spiritul într-o stare de veghe.

        Eseul de față își propune să  analizeze această dialectică nu doar ca pe un simplu exercițiu de logică, ci mai degrabă ca pe o structură a ființei. Abordarea va fi, evident, una de tip inter-, pluri- și transdisciplinar.

        În peisajul epistemologic contemporan, distincția dintre a gândi și a întreba tinde să fie adjudecată fragmentar de diversele ramuri ale cunoașterii. Perspectiva transdisciplinară ne obligă să recunoaștem că interogația nu este doar o metodă, ci fundamentul ontologic care traversează verticalitatea teologiei, rigoarea științei și profunzimea filosofiei. Dacă abordarea pluridisciplinară ne permite să privim întrebarea din unghiuri diferite, iar cea interdisciplinară transferă metodele eroteticii dintr-un câmp cognitiv în altul, abordarea transdisciplinară vizează însăși „starea de întrebare” ca nucleu al ființei umane, situat dincolo de barierele limbajelor specializate.

        Într-un secol marcat de spectrul  unui nihilism de tarabă, unde întrebarea riscă să se prăbușească în derizoriu sau în cinism, a redescoperi demnitatea interogației înseamnă a reafirma umanitatea însăși. Într-o lume saturată de răspunsuri tehnice și soluții imediate, a alege să întrebi înseamnă a alege libertatea de a nu fi sclavul propriei finitudini.

         Gândirea care își asumă propria limită nu este o gândire înfrântă, ci una care a înțelege că adevărul nu este o destinație capturată, privatizată, de mii de tradiții filosofice, religioase și pseudoștințifice,  ci un orizont care ne invită, prin fiecare  exercițiu quidistic, la un pelerinaj neîntrerupt prin geografia realității.

Vasile Chira (scriitor, filosof, teolog, profesor de limbi clasice)

Nota Redacției: Ce ați citit mai sus a fost doar Introducerea unui text structurat în 14 capitole. Capitolul 2 și următoarele se găsesc pe blogul autorului.

De același autor:

One thought on “„A  gândi” și „a întreba”. De la  erotetică la exercițiul noetic în epoca AI. OPINIA scriitorului Vasile Chira”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cerul, Codrul și Pârăul
Prezentare generală a confidențialității

Acest site folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în navigatorul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe site-ul nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile site-ului pe care le găsești mai interesante și mai utile.