Despre românii de viță veche. Opinia doamnei Doina Jalea
Viața cum e ea. Doina JaleaDespre românii de viță vecheCele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit rostite despre sărbătoarea creștinească a Pogorârii Sfântului Duh sunt ale unui prieten al meu, țăran, dintr-un sat cu nume de lumina – Preluci: „În ziua aceasta mare parcă șed în pridvorul Raiului cu Dumnezeu drăguțu’ și ne uităm peste lume. Și e așa o lumină, de îmbracă toate în multe feluri și multe chipuri, de nu pot spune!”. De atunci, după Sfânta Liturghie din ziua Cincizecimii, e așa o lumină de nici nu pot spune și undeva în măreția ei sunt și două picăurele de albastru șăgalnic. E baciu’ Nicoară, în pridvorul lui Dumnezeu, privind la românii pe care atât de mult i-a iubit.
Vedeți, aceasta este arta comunicării la români, a cărei cheie întru înțelegere puțini au reușit să o descifreze cu atâta măiestrie precum a făcut-o părintele Dumitru Stăniloae în reflecțiile sale despre spiritualitatea poporului român. Or, expresia supremă a spiritualității unui popor este frumusețea limbii în care se exprimă, iar la români fundamentul expresivității limbii este credința creștină, pe care o numesc chiar „lege strămoșească”. De ce spune baciu’ Nicoară, un simplu țăran, „Dumnezeu drăguțu’ „? Pentru că, așa cum precizează Părintele Stăniloae, „îndelungata și necurmata trăire în legea de supremă noblețe a lui Hristos a presupus o deosebit de afectuoasă alipire a lui (a poporului român, n.a.) la Dumnezeu…”, iar aceasta a pus „o pecete de afecțiune și pe relațiile fiecărui ins cu semenii săi”. De aceea românul de viță veche – adică autentic – este bun „ca pâinea caldă”, cum spune o vorbă românească, chiar dacă bunătatea lui este luată drept prostie de cei cu inima împietrită de „umanism”.
Să urmăm Părintelui Stăniloae întru înțelegerea acestei delicateți sufletești, privite prin prisma istețimii lingvistice a românului: omul bun e numit de român „omul lui Dumnezeu”. Cel rău e etichetat „păgân”, exclus instantaneu din căușul bunătății creștine. A fi bun e totuna cu a fi sănătos la minte și de aceea, dacă nu ești bun, pentru român ești „ne-bun”, implicit fără minte, deci bun de nimic. Omul bun e om cu suflet frumos, vesel, comunicativ, de „ți-e drag” de el; în timp ce omul rău e „om urât” și dacă stai lângă un astfel de om, de mai e și ursuz pe deasupra, „ți se face urât”. Mai spune Părintele Stăniloae: „Pentru poporul român lumea întreagă răspândește o „lumină” prin rânduiala ei. De aceea îi spune „lume”, de la cuvântul „lumină”. Iar „a face un lucru ca lumea” este mult mai mult decât a-l face bine. Înseamnă a-l face în armonie cu rânduiala și frumusețea firii, în comuniune cu ceilalți și în Lumina lumii, care este Hristos – la români, „Dumnezeu drăguțu’ „.
Post scriptum: Am încercat să deschid gura în cercuri de oameni „cu ștaif” și „cu expertiză” (ce-o mai fi și aia, că dulcea limbă românească s-a „modernizat”, adică pocit în asemenea hal încât nu mai pricepi nimic) despre delicatul suflet românesc, așa cum l-a creat Dumnezeu înainte de alterările istorice care încep cu epoca fanariotă. Cine m-a pus?! Nu vreți să știți ce-i la gura „expertiziștilor” umaniști și politic „corecți” când vorbești de Dumnezeu și de români! Două chestiuni pe care le urăsc din stră-fundul lor, care le ține loc de inimă. Și dacă-l mai citezi și pe Petre Țuțea cu „eu de profesie sunt român” și punctul lui de echilibru „între Dumnezeu și neamul meu” riști să iei și un pumn în bot – invincibilul „argument” al neomarxismului.
Un articol publicat de Doina Jalea inițial în ediția tipărită a ziarului „Sibiu 100%„, an XVII, nr. 799, 30 august – 5 septembrie 2025.
De interes, de aceeași autoare:
One thought on “Despre românii de viță veche. Opinia doamnei Doina Jalea”