Rândunelul. Lectură de weekend
Deasupra țevii de gaz care intra în apartamentul din casa cu mai multe familii, își făcuseră cuib, sus pe perete, două rândunele. Asistasem la întregul proces, migălos, de construcție a acestei mici fortărețe compuse din mici guguloaie de tină lipite cu scuipat, aduse în cioc de neobositele păsări în drumuri scurte și dese făcute pe calea aerului. Când, în sfârșit, cuibul fu gata, Rândunica-mamă se așeză în el (o încăpea numai bine, fiind croit pe măsura ei) și își depuse, apoi cloci ouăle. Rândunelul-tată nu încăpea în cuib, stătea afară pe o sârmă, ziua, iar noaptea se trăgea lângă cuib și adormea pe țeava de gaz. Nu mult timp după aceea, din ouă ieșiră puișori foarte mici și firavi, care umplură tot spațiul din cuib, iar mama lor își reîncepu drumurile scurte și dese, dar, de această dată, nemaiumblând după materiale de construcție, ci după mâncare. Viermișori, gâze, bucăți de râmă și alte vietăți ce se găsesc în iarbă sau prin copaci se grăbea ea să le aducă în cioc. De cum se apropia de cuib, din el se auzea o șerpărie fremătândă. Puii nu aveau voce să piuie, dar fremătau cu un fel de sâsâit și își ridicau gâtlejurile cu ciocurile mari deschise în sus, sperând fiecare că el va fi norocosul ospătat de mămica lui (sau de tată), știut fiind că o pasăre adultă nu putea hrăni decât un singur pui la o cursă, după care trebuia să mai facă un drum pentru a-l hrăni pe următorul și așa mai departe. De aceea era mare bătălie pe mâncare, pentru că nici unul dintre pui nu putea ști când îi va mai veni rândul mai târziu la îmbucătura pe care Rândunica o deșerta din ciocul ei mic în ciocul mare și lat al puiului. Care se arunca în sus cu gura până la urechi ca să-și prindă dumicatul.
La cât de multe drumuri făcea Rândunica pentru a rămâne la final cu ciocul mereu gol, ai fi gândit că ea nu mai apucă să mănânce niciodată, ci doar le dăruiește puilor tot ce prinde. Dar de unde să-și ia puterea pentru a munci toată ziua în folosul puilor? Desigur că mai ciugulea și ea câte ceva atunci când prindea vreo gâză mai mare pe care trebuia s-o taie în bucăți cu ciocul pentru a o aduce puișorilor. Știut este că cine împarte, parte-și face și lui. Cu toate acestea, cea mai mare parte din munca ei zilnică o făcea pentru pui, iar nu pentru sine, cu o hărnicie și jertfelnicie ieșite din comun. Impresionantă atâta dăruire la o pasăre așa de mică și delicată!
Iar puii, atât de bine hrăniți, au mai crescut și s-au mai rotunjit pe parcursul celor câteva săptămâni cât au fost hrăniți în cioc de mama și tatăl lor. Nu destul de mult, însă, fiindcă aveau încă ochii închiși, corpul abia acoperit de un strat firav de puf, iar aripioarele nu foarte dezvoltate.
Într-o zi, venind acasă cu sacoșele pline de la piață, nu mică mi-a fost mirarea să găsesc pe dușumea, lângă trepte, două mogâldețe inerte. Puișorii, cu aripile insuficient dezvoltate, se aruncaseră peste marginea cuibului și, neputând zbura, căzuseră la podea ca niște bile de carne, frângându-și gâtul la impact. O durere și o dezamăgire surde m-au cuprins, amestecate și cu un dram de speranță, căci știam că puii fuseseră mai mulți de doi. Sub cuibușor aveam parcată și legată la perete bicicleta. Într-adevăr, un al treilea mort aveam să îl descopăr a doua zi pe podea în spatele roții. Însă, chiar atunci, mi-a atras atenția în coșul de pe spatele bicicletei un al patrulea pui, de această dată viu, stând pe picioarele lui și ascunzându-se într-un colț. Se pare că, în căderea lui din cuib, nimerise sau zburase stângaci în coșul mare și lat, care, deși metalic, atenuase șocul căderii puiului și îi permisese să rămână în viață, primindu-l ca o plasă de siguranță sau ca un cuib mai mare. M-am uitat la stânga, m-am uitat la dreapta… Rândunica-mamă stătea la distanță mai în stânga, pe o sârmă, privind și parcă neînțelegând unde-i dispăruseră puii. M-am retras în casă, pândind de după ușă să văd dacă pasărea adultă se va duce la coșul de bicicletă să-și îngrijească puiul căzut. Nu s-a apropiat, dar nici n-a plecat să aducă de mâncare. M-am gândit că nu-și vede puiul, ce rămăsese tăcut și oarecum ascuns într-un colț al coșului, prea mare pentru ca el să poată ieși de acolo. Totuși, mă gândeam că nici nu poate rămâne așa să trăiască în coș, cu mama lui ignorându-l, incapabil să plece în căutarea hranei și riscând, la un moment dat, să fie descoperit și mâncat de vreo pisică. Ce să fac? Nu mă lăsa sufletul să-l las acolo, l-aș fi luat în casă și l-aș fi pus într-o colivie de papagal pe care încă n-o aveam, încercând să-l hranesc cu boabe de muștar și picături de apă. Sau l-aș fi urcat la loc în cuib, lăsând-o pe mama lui să preia sarcina hrănirii lui. Mi se părea o variantă mult mai rezonabilă. „Și dacă pică din nou din cuib?, mă întrebă un gând pasager. Îl respinsei pe loc: „E un risc pe care trebuie să mi-l asum! Dar beneficiul va fi mult mai mare decât riscul!”, mi-am zis eu. Până la urmă, îl mai veghează și Dumnezeu să nu cadă din nou. De fapt, eu nu puteam concepe căderea din cuib decât ca pe un ghinion, nu ca pe o aruncare voluntară. Pentru că citisem sau auzisem povești despre copii care au pus mâna pe puișorii din cuib, după care aceștia din urmă au fost abandonați de părinții lor pentru că prinseseră miros de om, am avut grijă să nu ating puișorul de rândunea cu mâna goală. Am intrat în casă, mi-am căutat mănușile de iarnă și o scară pe care mă urcam de obicei pentru a schimba perdelele sau becurile prin casă. Am ieșit cu mănușile puse, am instalat scara sub cuib, am prins puișorul în căușul palmei înmănușate. S-a zbătut cum se zbate orice pasăre prinsă: în lumea animalelor, cel prins se așteaptă să fie și cel mâncat. L-am liniștit și, ținându-l bine cu o mână, în timp ce cu cealaltă mă țineam de cadrul scării, am urcat cele câteva trepte care să-mi permită să ajung la o întindere de braț distanță de cuibușor. Cu mare grijă, am dat drumul puiului înăuntru și m-am retras cu grijă, luând și scara cu mine în casă, dar lăsând ușa de la intrare întredeschisă pentru a observa ce se mai întâmplă. Rândunica-mamă, care mă observase discret de pe sârma de afară, s-a întors la cuib și a început să ciugulească în interiorul acestuia, ocupându-l apoi cu întregul său corp, în timp ce doar coada îi rămăsese pe-afară. Mă întrebam ce face: curățenie sau un rând nou de ouă? Întorcându-se spre partea cealaltă a cuibului, și-a pigulit și puișorul rămas în viață în ceea ce păreau a fi niște gesturi de tandrețe. Priveam din spatele ușii, neîncăpându-mi în piele de bucurie: iată, o familie împuținată, dar reunită! Am avut imboldul să intru în casă și să-mi văd de ale mele, însă mi-am zis să mai aștept câteva clipe, cât să mă pot asigura că totul este în regulă.
Dar, nu mult după aceea, Rândunica a plecat în zbor în ceea ce eu credeam că va fi reînceperea curselor de aprovizionare a puiului cu mâncare. Însă, tot întârziind ea, puișorul a început să se foiască, și-a apropiat pieptul de marginea cuibului, și-a deschis aripioarele rotunde și neterminate, ca niște extensii de carne pufoase, dar lipsite de penaj și anvergură. Îl urmăream cu sufletul la gură și mă rugam în sinea mea să se potolească, să se intimideze, să stea locului, să vină din nou mama lui și să-l țină ocupat servindu-i un viermișor proaspăt, numai bun de mâncat. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Devenea din ce în ce mai clar că urma să se arunce din nou peste bord. Îmi înghețase sângele în vene, neștiind ce să fac mai întâi. Să intru în casă după scară și să-l extrag manual din cuib? Dar dacă se aruncă până ce o montez la loc? Am dat fuga în hol și am pus mâna pe niște pălării de paie, pe care i le-am dispus cu susul în jos, împrejurul bicicletei de sub cuib, astfel încât să-i creez cât mai multe „coșuri” în care să poată cădea fără să se rănească. De asemenea, am tapetat pereții coșului metalic cu un înveliș moale, care să-l primească prietenos în cazul în care ar fi căzut din nou acolo. Între timp, puiul ieșise cu totul din cuib și rămăsese agățat cu gheruțele picioarelor de peretele exterior al cuibului, stând cu capul în jos și bălăbănindu-și aripile atârnânde ca un liliac atârnat de tavanul unei peșteri. Mi-a trecut prin cap să mai iau o pălărie în mână și să jonglez cu ea pe sub cuib, în speranța că-l voi prinde din zbor. Dar eram pur și simplu paralizat de emoție. Până la urmă, a căzut vertical, precum un glob din brad sau un măr din pom, lovindu-se de podeaua din spatele bicicletei. L-am luat în mână, viu și speriat, și l-am dus în casă. Mi-am zis că poate va trăi. Era cu ochii închiși și respira greu. Am încercat să îl țin în palme în poziție verticală și să-l încălzesc, după ce-mi dădusem mănușile jos, pentru că efectiv nu-mi mai păsa dacă va prinde miros de om sau dacă îl va mai accepta vreodată mama lui. Speram doar să-l salvez, să-l pot păstra în viață. A continuat să respire sacadat în următoarele 15-20 de minute, uneori auzindu-i-se din spatele ciocului cât capul de larg un fel de șuierat sau piuit. Părea că întregul lui corp participa din toți rărunchii la operațiunea respiratului. Îi priveam făptura gri-rozalie din spatele ochilor lipiți, încovoiată de suferință, neputându-se bucura de aerul verii și de lumina blândă de afară, de verdele arborilor pentru care îl dusesem aproape de geam. Îmi sunau în minte versurile Cântecului Șoptit: Odată am ucis o vrabie… Ce-ai omorât, omorât rămâne…. Soarele-apune după niște măguri… Aveam impresia că țin în căușul palmei un embrion ieșit prea devreme din pântec, care se luptă în lumea exterioară ca pe o exoplanetă ostilă. Când în sfârșit părea că s-a liniștit, deodată s-a zbătut din tot trupușorul lui, ca atunci când îl prinsesem prima oară pentru a-l lua din coș, a slobozit un găinaț și a rămas inert. Nici o deschidere dramatică a ciocului, nici o întindere a aripilor. Pur și simplu nu a mai respirat și nu s-a mai mișcat, rămânând în continuare cald și mobil în palma mea, dar lipsit de suflare. Dezamăgit, am dat să caut o pungă în care să-l pun și să-l arunc la tomberon ca pe frații lui găsiți mai devreme morți pe dușumea. Dar un glas mi-a zis să-l redau totuși pământului mai cu cinste, dat fiind că a trăit mai mult și a ajuns să fie cineva pentru mine – o persoană, nu un cadavru. L-am luat în mână cu gând să-l duc în parc, dar m-am oprit pe drum lângă o biserică din curtea căreia se auzeau rugăciunile de seară. Am intrat, am împrejmuit edificiul, m-am oprit lângă un copac de pe latura stângă a curții, la poalele căruia, dând la oparte lăstărișul, am pus puiul pe pământ cu fața spre biserică și, primindu-l încă o dată, am tras „cortina” verde după el, zicând în sinea mea: Doamne, Tu ai vrut să-l iei, Tu să ai parte de el! Deși, aproape instantaneu, mi s-a întors gândul înapoi: Dumnezeu a făcut o minune o dată cu coșul de bicicletă, dar a doua oară te-ai băgat tu între pasăre și El, motiv pentru care El S-a retras!
Pe loc și pentru prima oară, am început să simt vinovăție: și dacă nu m-aș fi băgat eu să-l iau din coșul unde eșuase? Fie că-l regăsea mama lui și-l hrănea, fie că murea de foame sau de colții pisicii, măcar nu ar fi fost vina mea! Dar dacă l-aș fi luat în casă în loc să-l pun în cuib și l-aș fi hrănit eu? Dar dacă măcar, o dată pus în cuib, l-aș fi luat cu scara sau l-aș fi prins în pălărie încă de la primele manifestări suicidare? Cert este că mă așteptam ca, încercând să zboare, să nu aibă o traiectorie dreaptă, ci una neregulată. Aș fi vânat cai verzi pe pereți cu pălăria! Mai mult, eu nu reușisem să-mi dau seama dacă el avea ochii închiși și înainte de accident, caz în care trebuia să-mi fi dat seama că e orb și nu va încerca să zboare cu disecție. Atâtea întrebări m-au măcinat în seara aceea! Voi ce-ați fi făcut în locul meu? Vă rog să-mi răspundeți în comentarii.
Reîntors acasă, nu am mai văzut-o pe Rândunica-mamă nici atunci, nici în zilele următoare. Nu am reușit să-mi dau seama dacă și-a abandonat ultimul pui viu atunci când crezusem că a plecat după mâncare sau, dimpotrivă, o dată întoarsă și găsind cuibul gol, o fi plecat în lume să-și strige durerea? Păsările adulte nu folosesc cuibul pentru ele, ci doar pentru aducerea pe lume a puilor, în rest ele trăind direct prin copaci sau pe acoperișuri. Și-o fi imaginat Rândunica-mamă că i-am furat puiul în lipsa ei? Întrebări fără răspuns. Un singur lucru știu, că -mi venea să dărâm cuibul pe loc, pentru a nu mai da posibilitatea vreunui alt rând de pui să-și piardă viața ca cei dinaintea lor. M-am abținut pe moment, gândindu-mă că ar fi nedrept să distrug un edificiu contruit cu atâta migală. Totodată, năruirea lui nu-mi garantează mie că, la primăvară, alte rândunele n-o vor lua de la capăt cu zidăria, reconstruind cuibul de la zero. Totuși, nu e bine să iei ceva ce n-ai pus tu acolo.
Câteva concluzii: Am rămas cu dezamăgirea că atâta muncă și zbatere pentru viață se pot pierde într-o clipă; cu mirarea că toate păsările adulte pe care le vedem sunt doar păsări care trebuie să fi supraviețuit în copilărie căderii din cuib, deci, probabil, sunt sfertul vizibil dintr-o mulțime de păsări de 4 ori mai mare, pe care n-o vom vedea niciodată și despre care, de fapt, nici nu vom ști că a existat. Mi-am promis că niciodată nu-mi voi mai asuma riscuri despre care nu știu în întregime unde pot să ducă și că nu voi mai ajuta niciodată păsările aflate la ananghie, din cauză că oricum sunt prea fragile ca să supraviețuiască și toate experiențele mele anterioare o pot confirma. În fine, ar ajuta să nu mă mai bag acolo unde nu mă pricep și să nu mai dau vina pe alții sau pe Cel-de-Sus pentru năzbâtiile mele cu final nefericit.
Dar, om fiind, credeți că voi putea să mă abțin?
Citiți și: Cum s-a transformat Fantomas în Cioco și cum a ieșit din viața mea