PAȘTILE GÂNDULUI ȘI CELELALTE PAȘTI. Un articol de Nae Ionescu
Un articol de Nae Ionescu publicat inițial la 1 mai 1932.
Nu știu cum s-ar putea mai bine prăznui Paștile. Probabil că trăindu-le. Dar asta e din ce în ce mai greu. Pentru cei mai mulți dintre noi. A trăi Paștile – asta presupune a te duce la biserică; a te ruga acolo; a te supune – ceară moale și receptivă – tuturor sugestiilor transcendenței; a te pregăti pentru coborârea harului lăsându-te purtat pe unda caldă și învăluitoare a cultului – minunată propedeutică la deschiderea cerurilor. Înțeleg, însă, că asta nu se mai poate. Asupra tuturor acestor amănunte și momente noi am gândit; noi, părinții noștri, părinții părinților noștri; de patru sute de ani încoace; sau noi singuri, cu mintea acestor patru sute de ani. Iar gândul omoară viața – ori de câte ori, orgolios, se ridică deasupra ei, voind să o stăpânească în loc de a i se supune și a o sluji.
Și așa gândul a omorât în noi Paștile în momentul în care am vrut să trăim ceea ce înțelegem, în loc să fi încercat a înțelege ceea ce trăim. A fost, desigur, în sufletul omenirii, cândva, undeva, o soluție de continuitate; când s-a întunecat totul și când, la întoarcerea luminii, ne-am găsit într’un alt peisaj spiritual. A fost. Nu înțelegem bine când și cum. Dar a fost. Și când pe crugul cerului s-a întors, ca în fiecare an, ceasul tainei pascale, auzul nostru nu se mai măsura pe trăznete, ci pe plesnituri de bici; fulgerele erau biete scântei electrice, pe cari și noi le puteam fabrica în laborator la o simplă mașină a lui Whimshurst; și nu mai mirosea tot cuprinsul a pucioasă, ci ne gâdila înțepător nările doar fumul de iarbă de pușcă a focurilor de tracatruci! Paștile erau o amintire ștearsă, care nu se mai revărsa împlinitoare în suflete. Dar pentru că, totuși, măcar ca moștenire (deși zăvorâtă cu nouă lacăte înțelegerii ființei noastre), încă mai dăinuia, ne-am îndreptat asupra ei cu cheia gândului.
A, desigur, din vechea taină am deslegat prea puțin. Un colț, o fărâmă. Dar pentru că fărâma aceasta era tot ce puteam înțelege cu gândul, am crezut că asta e tot. Și s-a născut, astfel, pentru omenire, chiar pentru cei mai buni dintre noi, paștile noi, paștile cele sărace. În care taina a dispărut. În care omul-Dumnezeu a devenit omul-erou. Un erou al unei noi credințe, care, pentru această nouă credință, a lui, se oferă în holocaust [jertfă prin ardere-de-tot, n.r.]; cam așa cum pentru convingerea lui era să se ofere ca jertfă și Galilei – dacă nu l-ar fi isbit spaima durerii. Ce e Hristos? Un erou al unei convingeri morale. Ce sunt Paștile? Prăznuirea amintirii unui proces juridic între două morale, în care peste veacuri a învins cea a victimei. Atât. Nu e destul?
Atât – nu e destul! „Probe” – desigur, nu am. Dar e ceva în ființa mea care se refuză cu încăpățânare gândului că Paștile ar putea să fie aniversarea unui fel de „afacere Dreyfus” de acum nouăsprezece veacuri. A răsunat în mine Joi seară strigătul sfâșietor al crainicului care anunța: „astăzi S-a spânzurat pe lemn Cela Ce spânzură pământul pe ape”; și s-a strâns în mine sufletul în seara de Vineri la cântarea de prohodire care mărturisea că în mormânt fu pusă, prin coborârea lui Hristos, însăși Viața.
Patimile, Răstignirea și Învierea nu sunt simboluri, ci fapte. Ele nu „însemnează”, ci „sunt”. S’au întâmplat aievea; iată, acum 1900 de ani. Și ne-au deslegat pe noi de păcat, de vină și de moarte. A trebuit să se jertfească cineva. Dar jertfa omului singur nu putea deschide din nou porțile cerului. Și S’a jertfit Dumnezeu-omul. A suferit pe lemnul de spânzurătoare ca un om – după ce ca Dumnezeu suferise pentru noi încă de la căderea lui Adam în păcat.
S’a răstignit deci;
Și s’a îngropat;
Și a înviat a treia zi.
Toate – „pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire”. Ca să ne fie iarăși cu putință a arunca punți de la noi la Dumnezeu; de a ieși din noi destrămându-ne în Dumnezeu; de a scăpa de noi – depășindu-ne. Ca să nu se mai sperie gândul nostru în fața morții, a murit El; cu moartea pre moarte călcând – omorând, deci, moartea. Și a înviat – după trup – cum vom învia și noi la împlinirea vremii; când se va împlini și ceea ce credem atunci când mărturisim: aștept învierea morților și viața veacului – ce-va-să-fie.
…Iată Paștile – pentru cari nu am probe, dacă voiți. Dar Paștile sunt, dincolo de gând, în inima fiecăruia, bucurie. Întreb, deci, numai: unde e bucuria, acolo sau aci? Și poate că prin asta am făcut și proba. Pentru cine are nevoie.
Nae Ionescu, 1 mai 1932.
V-ar mai putea interesa și…
2 thoughts on “PAȘTILE GÂNDULUI ȘI CELELALTE PAȘTI. Un articol de Nae Ionescu”