Sunt mai aproape problemele slavilor sau ale semiților decât frământările românilor de lângă noi? Un tânăr condeier așteaptă de 3 ani de zile să-și lanseze cartea de versuri de ziua lui. CUM PUTEȚI AJUTA
Dragi cititori, se apropie ziua mea și Facebook mă tot îndeamnă să vă îndemn să donați pentru cauze de dânsul agreate. Eu am o carte de poezii pregătită din 2020, prefațată de regretatul profesor șagunist și scriitor brașovean Ion Popescu-Topolog, dar care n-a mai văzut lumina tiparului din lipsă de fonduri. Caut editură și sponsori. Măcar contributori mai mici, dar mai numeroși. Pic cu pic se face mult. Vă-ncumetați să donați?
O parte dintre poezii sunt adunate aici. Redau mai jos prefața scrisă în toamna anului 2020 de inimosul profesor Topolog, pe care l-am condus pe ultimul drum de Sfânta Maria Mare, în vara anului 2021. Veșnică fie-i pomenirea! Cei care apreciază munca mea și vor dori să contribuie la împlinirea visului noii mele cărți de poezie, îmi pot solicita numărul de cont bancar trimițând un mesaj pe adresa vlad@cerulcodrulsiparaul.ro – eu le mulțumesc anticipat! Și îi asigur de toată prețuirea mea, inclusiv de un loc rezervat la evenimentul lansării și de un exemplar al cărții oferit gratuit, cu dedicație personalizată.
„Rostirile poetului adevărat
Îl cunosc de mult pe Vlad Pârău, de când era un adolescent imberb și scria basme, și în versuri, și în proză, precum Măturoiul fermecat, chiar tipărit. Am prezis de-atunci că va ajunge la marea creație literară, dacă nu se va produce o prăbușire iremediabilă, posibilă la firile boeme, nonconformiste, imprevizibile. Și, din fericire, Vlad Pârău – categoric astfel de fire – nu s-a prăbușit, n-a căzut într-un viciu devastator, dar a rătăcit în fel de fel de experiențe și entuziasme, precum periplul basarabean sau experiența teologică, poezia și muzica străzii, precum trubadurii de odinioară și, de ce nu, chiar „vagabondajul” eminescian. Și iată-l acum, situat pe treapta înaltă a poeziei, cu un volum ce va marca momentul viabil al poeziei românești contemporane, dărâmând toate mimările „la zi” ale sutelor și sutelor de versificatori, numai în vers liber. Fiindcă nu pot trece dincolo de astfel de însăilări, nu e harul. Și revistele îi adăpostesc și iată-i, nefiind capabili să-și citească nici ce au scris. Vlad Pârău vine cu poezia adevărată, cu lirismul ei, cu metafora originală, cu deschiderile spațiale și temporale de-aici, de pe pământul și cerul românesc. În linia marilor înaintași zămisliți de acest neam. Cu fiecare poem saltă de bucurie și iată câteva mostre:
„De mult, mergeam și eu cu Carul Mare
Pe-ntinsele pustiuri de culoare,
Acolo sus, în cerurile-albastre,
Unde ne-așteaptă țarinile noastre.
Și răscoleam cu plugul vechi dantele
Tăind brazda cu bulgări mari de stele…” (Răscumpărarea veacului pierdut)
Tot poemul acesta de început e, de fapt, o ars poetica, o declarație publică a ceea ce vrea să fie poezia sa. Precum au făcut-o un Goga, Arghezi sau Aron Cotruș, Blaga, la timpul lor. Nu, nu e o afirmație hazardată, ar trebui să cităm tot poemul, cu suita lui de metafore și deschideri ale veacului pierdut, de fapt, recuperat, căci tocmai aceasta și-o asumă poetul: recuperarea în planul unui timp prezent a veacului pierdut. Ca Arghezi în Testamentul său, căci zice în final Vlad Pârău:
„…Însă deasupra-mi șade căpătâi
Traista cu pământ ceresc dintâi
Și încolțesc semințele de stea
Risipind mocirla stearpă, rea.
Zâmbind, sufletul prinde să îmi zboare
Înapoi în țara mea, la Carul Mare.
Departe, jos, orașul a-ncetat să doară:
În cimitir începe întâia primăvară.”
Sigur, se simte încă ecoul influențelor, îndeosebi argheziene, precum în Rugăciune, Blestemul florii pângărite ș.a., dar fiorul original e la locul lui, întreg, unitar, vibrant, ca în Încleștare în alb-negru, Dorul, Eșarfa iubitei (din ciclul dorului de Basarabia) sau versurile de iubire din Nisip și mai ales Poemul lunii pe cearșaf – o bijuterie:
„Lună, bulgăr de zăpadă
Învelit în curcubee,
Obraz de etern nomadă
Și nostalgică femeie,
Te-ai oprit din drum pe-o culme
De adânc-oceanic cer,
Fluturând ușor spre lume
Gene lungi, surâs stingher…
Între-Apus și Răsărit
Pe tăpșanele celeste,
Pasul tău, de vals vrăjit,
Sângerează fără veste,
C-a pierdut pe-un vârf al scării
Dintr-un templu sau palat,
Un condur de bal mascat…”
Ca și Ochii fetei răcite, Mov, La hotar de neființă, 8 Martie, Dintr-o mângâiere: „Palmele mele s-au umplut de chipul tău/ M-ai pătruns în amprente, în pori sau mai rău,/ În sângele ființei…”, superb poem de iubire, cum încă de mult n-am mai găsit în poezia românească. E un teluric și un cosmic în care stă înfiptă existența unui neam cu toată jertfa lui, precum în Ziua cea neînserată sau Învierea (cu drama lui Iisus, devenit Copil de lumină). Nu mai puțin frumoase sunt, apoi, pastelurile: Mărțișor, Primăvară: „De la un timp copiii zâmbesc violet/ Și cerul din ochii lor e scăldat de ape,/ Azi fulgii se prefac în lacrimi și, încet,/ Cad pe obraji ca pe câmpii cu pleoape…”, sau splendida Ultimă vară, de asemenea, o piesă antologică, ca și Culoarea sângerează în tablou, Florile dalbe, Când plouă în octombrie, Inscripție pe un măr, Apus în Turnișor, Amânare târzie.
Nu mai puțin citabilă e poezia cetățenească, are vibrație și autenticitate, departe de orice declarativ, o simți izvorâtă din suferință și, mai ales, legată de Basarabia răpită. Imnul marșului peste Prut este o înflăcărată chemare la luptă pentru readucerea acestei provincii la patria-mamă. Sigur, tot grupajul e dominat de poezia de dragoste, cu o cântare ușor hâtră, mai ales când vorbește de acele despărțiri pe care nimic nu le poate acoperi – ca în Inscripție pe o vitrină, Viza de întoarcere. Cântarea e delicată, chiar și când doare – ca în acel eminescian „…de-acum rămâi, adio!”. Și, fiindcă veni vorba de cântare, cum să se obțină ea decât prin ritm, rimă și muzica cuvintelor? În poemele lui Vlad Pârău le avem pe toate, fiindcă vin din harul poetic. Trubadurul cântă, murmură, șoptește, e un blând fior în fiecare vers și o noblețe princiară în fiecare cuvânt. În sfârșit, iată o apariție literară care ne arată că poezia adevărată nu s-a stins. Poemele lui Vlad Pârău ne invită să le rostim cu vibrația cu care el le-a elaborat și dragostea cu care ni le-a dăruit.”
Brașov, 22.X.2020 Ion Popescu Topolog
Superb! Îți doresc din suflet ca, de ziua ta, dorința să-ți devină realitate și frumoasele nestemate rimate să vadă lumina tiparului, așa cum li se cuvine!