Noi povești ale cerului și pământului cu și de Ștefan Mitroi la București FM. Întâlnire capitală găzduită de Maria Gheorghiu
Scriitorul Ștefan Mitroi a fost invitat duminică, 16 februarie 2025, la emisiunea “Întâlniri capitale”, realizată de cantautoarea Folk Maria Gheorghiu la București FM. Discuția s-a legat pornind de la publicarea unui nou volum al poetului.
“Da, e adevărat, continuă cartea apărută în 2021, o carte care a luat și premiul Uniunii Scriitorilor în 2022: Poveștile cerului, poveștile pământului. Cartea de acum, apărută chiar zilele trecute se cheamă “Noi povești ale cerului și pământului”, este continuarea celei de acum 4 ani” – Ștefan Mitroi.
Premiile sunt un fel de aplauze
“De fapt, nu sunt singurele premii pe care le-ai primit! Ai fost foarte premiat și de către Uniunea Scriitorilor și de către Academia Română pentru ceea ce ai scris” – Maria Gheorghiu.
“E adevărat! Sigur că mă bucură, dar, până la urmă nu sunt chiar atât de vanitos să nu înțeleg că nu premiile dau valoarea unui om. Ele sunt importante, cum și în viața voastră a artiștilor, a cântăreților sunt necesare aplauzele. Premiile sunt un fel de aplauze, dar trebuie să ne privim pe noi înșine dincolo de ele, să avem puterea să mergem mai departe și să ne convingem că cea mai dură competiție în care ne aflăm este cea cu noi înșine” – Ștefan Mitroi.
Care este cel mai important lucru pentru Ștefan Mitroi
“Cel mai important lucru pentru mine este scrisul. Mă scol în fiecare dimineață – și am înțeles că nu mi se întâmplă numai mie – cu spaima că nu am să mai pot să scriu, că m-am demagnetizat, că temele mele predilecte s-au îndepărtat de sufletul meu și că dacă mă apuc să scriu o să fie numai un exercițiu tehnic și că vor rezulta doar lucruri sterile, că sufletul meu și-a pierdut prospețimea, că nu mai e așa de tânăr cum îl știam cu o seară în urmă, înainte de a mă culca. Dar spaima asta ușor-ușor îmi trece și îmi dau seama că sunt același de ieri, de-alaltăieri și-așa vreau să rămân până la capăt” – Ștefan Mitroi.
Care sunt temele predilecte în scris pentru scriitorul Mitroi
“Nu le-am ales eu, oricât aș încerca să le dau deoparte, să mă îndrept spre altele, constat că până la urmă rămân aceleași. Temele mele predilecte sunt lumea care m-a dat lumii, lumea mică a satului meu, dar nu scriu la modul semănătorist, încerc să scriu ca azi și, dacă se poate, chiar ca mâine; dorul de părinții mei; încercarea de a sta de vorbă cu Dumnezeu; mirarea în fața unor lucruri atât de mari, dar atât de simple, atât de la îndemâna noastră, cum sunt cerul, pământul, anotimpurile; întrebări legate de curgerea timpului, de ce curge timpul doar într-un sens, de ce n-o putem lua din când în când și invers, să ne reîntâlnim cu cei care ne-au fost dragi, să ne reîntâlnim cu vârste care parcă ne-au fost mai dragi decât asta pe care o am eu acum” – Ștefan Mitroi.
M.G.: “Bănuiesc că timpul care ți-a fost cel mai drag a fost cel al copilăriei”.
Ș. M.: “Da, și nu numai mie! Sigur că atuncea nu mi-am dat seama, de fapt cred că vârsta aia nu mi-a trecut, nu s-a terminat încă! Eu continui să mă bucur de vârsta aia și-acum și scriu foarte des despre ea. Eu scriu cărți despre copilărie, cu copilăria mea, dar pentru copiii de toate vârstele, pentru oamenii adulți, pentru maturi.
Poate că în ochii unora pot părea desuet, dar eu spun povești, scriu povești. Nu întâmplător cartea despre care ați pomenit se cheamă Noi povești ale cerului și pământului. Poate că nici nu trebuia să fie la plural: O nouă poveste trebuia să se numească, pentru că eu spun o singură poveste, dar o spun în feluri diferite, niciodată la fel!”
Poezia sau proza?
“Eu nu îmi aleg genul (literar), el vine spre mine! Mă trezesc și, cumva, am o situație destul de dificilă, ca scriitor: trebuie să mă conving pe mine în unele dimineți ce sunt. Poet, prozator, jurnalist cultural? Sunt jurnalist cultural în rubrica pe care o am în fiecare vinere – începând de anul ăsta, din două în două săptămâni vinerea, pentru că am hotărât să mai reduc din turație fiindcă am niște, zic eu, importante proiecte literare, sper să le duc la bun sfârșit – va să zică merg spre ziarul “Lumina” cu textele mele tot în calitate de scriitor. De altfel, “Noi povești ale cerului și pământului” este o selecție a textelor pe care le-am publicat în ultimii ani în ziarul “Lumina”. Multă lume zice – și asta m-a și încurajat – că e vorba de literatură. Că sunt proze, că sunt poeme în proză, asta să judece alții, nu mai e treaba mea!” – Ștefan Mitroi.
Procuror înainte de 1989
“N-am fost decât două luni procuror, nici nu m-am învățat cu biroul în care am stat! Doar am căscat gura la colegii mei care aveau experiență, n-am arestat pe nimeni, n-am semnat nici un mandat de percheziție și mi-am și dat seama în vremea asta că nu e pentru sufletul meu, deși e profesie importantă – pe vremea aia parcă nu era chiar atât de importantă ca astăzi, deși era destul de importantă și-atunci.
Mi-am dat seama că eu trebuie să trăiesc în apropierea scrisului, eu visam să fiu scriitor, să fiu ziarist și de multe ori trebuia să-ți încui sufletul cu o cheiță dacă vrei să fii un procuror bun, desăvârșit, să nu te întorci la sentimentele alea fundamentale că s-ar putea să clachezi! Chiar mi s-a-ntâmplat o dată, acolo, pe holurile Procuraturii din Alexandria – pentru că acolo am fost procuror –, o femeie care nu mă cunoștea, dar, văzând că intram și ieșeam dintr-un birou pe care scria PROCUROR, sigur c-a-nțeles că sunt și eu procuror și s-a repezit și, așa, din senin (dădea) să-mi pupe mâna. Te rog să mă crezi, asta m-a tulburat atât de tare, mai ales că mi s-a părut că seamănă cu mama mea femeia aceea. Și atunci am înțeles că meseria aceea nu e pentru mine, atunci am hotărât să plec și, cu prima ocazie, am și plecat!” – Ștefan Mitroi.
Un post extrem de important la Televiziunea Română
“A fost un loc de muncă frumos și cu niște oameni frumoși, păstrăm legătura! A trecut o jumătate de viață de-atunci. Sau ei păstrează legătura cu mine și-acum! Chiar la lansarea unei alte cărți, în decembrie, la Muzeul Literaturii Române, m-am pomenit cu doi-trei sau patru dintre foștii colegi de la Matinalul care era singurul pe țară atunci, pentru că nu mai existau alte televiziuni, doar Televiziunea Română.” – Ștefan Mitroi.
Nașul de botez literar al poetei Clara Mărgineanu
M.G.: “Acolo am auzit și eu prima oară de Ștefan Mitroi și am auzit de la prietena noastră comună, poeta Clara Mărgineanu!”
Ș.M.: “Da. Dumnezeu s-o ierte! Nu-i doresc odihnă veșnică pentru că eu nu cred că ea se poate odihni, ea trebuie să scrie mai departe poezii. Poezia nu te predispune la odihnă, ci la o neliniște permanentă, la o căutare, la a te mărturisi prin intermediul cuvintelor înalte, adânci, în permanență! Și eu cred că ea face asta și pe lumea cealaltă. Deci, de multe ori eu nu sunt de acord cu “odihnă veșnică”! De ce odihnă veșnică? Neliniște veșnică, permanentă căutare, să facă în continuare ceva! Și vreau să cred, mă încăpățânez să cred că este posibil să se întâmple astfel de lucruri și pe lumea cealaltă.”
M.G.: “Poate că se întâmplă și prin festivalurile care îi sunt dedicate, în care vin tineri să scrie și scriu în numele Clarei!”
Ș.M.: “Parcă ieri, îmi aduc aminte, eram șeful ei! E un fel de a spune, pentru că toți au spus că eu nu m-am purtat ca un…, m-am purtat ca un coleg, ca un… redactor-șef adjunct eram! S-a apropiat așa Clara temătoare de mine, știa că scriu, publicasem niște cărți… că scrie și ea! Poate să-mi aducă niște poezii? Sigur! Le-am citit și am și dus-o la editor, am mers de mână cu ea și cu prima ei carte. Am fost cumva nașul ei de botez în poezie!”
M.G.: “Cred că a fost Cupa cu Iluzii”…
Ș.M.: “Da, nu mai rețin exact titlul, dar ea însăși îmi spunea cu mare bucurie asta și a fost o mare prietenie literară între noi. Între scriitori nu prea există legături de prietenie, din păcate! Însă Clara venea la cărțile mele, chiar și când era foarte bolnavă a venit și-a vorbit despre o carte a mea la Muzeul Literaturii. Avea grijă să mă invite la fiecare dintre lansările ei și mă ruga să vorbesc acolo. Câteodată-mi pare rău că, atunci când este evocată, prietenii ăștia ai ei nu-și aduc aminte că am existat și eu în viața ei și ea în viața mea! Mi-ar plăcea să mă invite să spun și eu două vorbe, să mă vadă și pe mine Clara acolo, să nu cumva să creadă c-am uitat-o! Nu, n-am uitat-o, n-o s-o uit niciodată!”
O întâmplare cu Doru Stănculescu
“Nu pot spune c-am fost… aș fi fost mândru să pot fi prieten cu Doru Stănculescu! L-am cunoscut, era prieten cu un prieten al meu și într-o seară m-am trezit cu acest prieten al meu, însoțit de Doru Stănculescu, a venit la mine-acasă! Aici, în București. De fapt eram în casa socrilor mei, pe strada Culcerului nr. 7 – acuma este un restaurant de fițe acolo. Și, din vorbă-n vorbă, bând niște țuică, vorbind despre cântece, despre poezie, până dincolo de miezul nopții, Doru Stănculescu și-a amintit că trăise în casa aia când era copil. Da, ce mică e lumea! Și parc-a început să descopere farmecul copilăriei, casa aia i-a adus aminte că făcea parte din viața lui! E una din întâmplările mele biografico-locative frumoase.
Și mai este o alta: Am locuit o vreme pe strada Aviator Popișteanu, spre nordul Bucureștiului, aproape de Bulevardul Expoziției, ca să descopăr citind și recitind biografia marelui meu conjudețean Marin Preda că a stat și el câțiva ani pe strada Aviator Popișteanu: eu la numărul 20, el, la numărul 14! Sigur că-n timpuri diferite și doar cu o casă-ntre noi! Ce mică e lumea!” – Ștefan Mitroi.
“Ce trist: mi s-au împlinit toate visele! Asta-nseamnă că, din clipă-n clipă, o să-ncetez să mai fiu copil!”
“Este o expresie a spaimei că nu mai pot fi copil. Nu mi s-au împlinit toate visele! Nici nu-mi doresc să mi se-mplinească toate visele, dar, câteodată, mi se pare că nu mai sunt copil și, dacă nu mai sunt copil, înseamnă că nu mai am nimic de visat, nu mai am nimic să-mi doresc! De la spaima asta a plecat poezia cu pricina, dar nu mi s-au împlinit toate visele! Repet: nici nu-mi doresc să mi se-mplinească.
Eu îmi doresc lucruri simple. Nu mai tânjesc după bogății materiale, nu mai vreau să fie toată lumea asta a mea – sau să fie în altfel, în sens sufletesc să fie a mea! Îmi doresc, cum spunea un alt coleg al vostru [Dinu Olărașu, n.red.], lucrurile alea simple care te fac fericit. Și ce puțin îți trebuie ca să fii fericit! Un asfințit, câțiva prieteni, un pahar de vin roșu, miros de iarbă verde proaspăt tăiată, miros de miez de vară amestecat cu miros de pâine, cu miros de viață, toate astea puse la un loc! Și foarte multă liniște: să aud atât de multă liniște încât să-i aud pe toți Mitroii câți sunt în curtea casei părintești venind cu mine acolo, să-i simt umblând desculți în iarba aia – și-i simt de foarte multe ori! Mă-ntreabă fiul meu cel mare – am doi băieți, cel mare e citadin prin excelență: dar ce tot mergi tu acolo [la țară], cine mai e acolo, ce, nu vezi că nu mai e nimeni acolo? Ai casă și-aici, o casă mai mare decât cea din Teleorman! Zic: Greșești, nici nu știi cât de multă lume m-așteaptă, doar că tu nu-i vezi! Dar eu îi văd în toate curțile spre care privesc pe oamenii care-au fost acolo. Și, zic, m-așteaptă, sunt părinții mei! Păi cum să fie părinții tăi? Sunt două morminte în cimitir, acolo sunt părinții mei! Nici nu știe ce adânc și cât de des merg și stau eu de vorbă cu ei, el cumva se strâmbă, nu mă crede și greșește!” – Ștefan Mitroi.
Cât de important este Dumnezeu în viața ta?
“Păi eu însumi sunt o dovadă a faptului că există Dumnezeu, am mai spus asta cred că și la radio de câteva ori. M-am născut în noaptea de Înviere chiar la miezul nopții, îmi povestea mama că atuncea [pe 5 mai] s-a întâmplat să fie Paștile, ca și anul trecut! […]
Atunci când m-am născut era noaptea de Înviere și cred că am văzut Lumina Învierii și am păstrat un strop de-a lungul tuturor vârstelor de mai târziu. Și datorită acestui lucru cred că fac ceea ce fac.
Scriu pentru că m-am născut într-o casă în care nu era nici o carte, mama, din păcate, a fost analfabetă – n-a știut să scrie și să citească –, tata a știut să citească dar, din păcate, nu era bisericos. Ar fi trebuit să fie Biblia în casa noastră, nu era nici ea! Eu, așa, din senin, înainte de a merge la școală visam să scriu cărți, nu văzusem niciodată un scriitor… Cui s-ar datora asta? Nu vreunor influențe din vecinătate – repet, nu mergeam încă la școală –, cred ca venea de undeva de sus! Așezase Dumnezeu ceva în mine” – Ștefan Mitroi.
M.G.: “Absolut! Ai primit ceva mai multă lumină decât alții și poate că nu întâmplător scrii în ziarul Lumina și aduci atât de multă lumină în cărțile tale”.
Dovada că există Dumnezeu e în mine!
Ș.M.: “O și spun din nou, repetându-mă: eu sunt, cel puțin pentru mine, dovada supremă că există Dumnezeu! Faptul că scriu… și, când scriu, uneori pornesc la drum să înșir pe coala de hârtie sau pe ecranul calculatorului cuvintele mele și mă trezesc cu cuvintele altuia, mai frumoase decât ale mele, care nu pot veni decât de sus! Chiar simt mâna Cuiva foarte puternic, deși e o mână foarte blândă, așezată pe umărul meu cel dinspre inimă, în contingență cu mâna cu care scriu.”
M.G.: “Întorcându-ne puțin la Dumnezeu, am mai găsit în ceea ce ai scris acolo citatul: Ninsorile sunt dovada că Dumnezeu nu are niciodată gânduri negre! În București n-a mai nins de mult…”
Ș.M.: “Asta-nseamnă, după citirea mea, că Dumnezeu nu mai trimite atât de des gânduri spre noi. Poate c-ar trebui să trimitem mai întâi noi niște gânduri curate, sincere, spre El și să primim în schimb gândurile Lui, unele dintre fiind ninsoarea”.
M.G.: “În continuare crezi că nu ești un om suficient de bun și că cel mai important lucru este să rămâi un om bun, să fii un om bun?”
Ș.M.: “Da, așa este. Nu sunt suficient de bun, deși cred că sunt mai degrabă milos decât bun! Îmi este foarte milă, sufăr pentru tot ceea ce văd neclar, dureros în jurul meu. Aș vrea să pun de la mine acolo unde lipsește sau îi lipsește ceva unuia. Nu sunt, din păcate, atât de bun încât să pun de fiecare dată, chiar și atunci când n-am!
Mama a fost un model de bunătate – nui doar pentru mine, ci pentru satul mic în care a trăit. Chiar soția mea, Elisabeta, este cu mult mai bună decât mine, mult mai generoasă, mai altruistă, deși ea, ca să mă consoleze, zice că sunt, în măsura acceptabilă, bun și eu – dar eu știu că nu este așa! O spune doar așa, pentru că mi-e nevastă…
M.G.: “Ce frumos ai spus: Este de ajuns să lipsească bunătatea unui singur om ca bunătatea anului să aibă de suferit!”
Ș.M.: “Da, sigur! Noi cu toții ne dorim să trăim într-o lume mai bună, dar binele ăsta general, binele ăsta al lumii nu cumva este suma tuturor bunătăților individuale? Pentru că lumea însemnăm noi, oamenii, și dacă toți am fi buni ar fi cu neputință ca lumea să fie rea, ar exista bunătatea la care cu toții visăm pe lume!”
M.G.: “Către final, un fel de concluzie tot din poeziile tale: Mai cu seamă atunci când am ceva de spus, tac. Nu se obosește nimeni să mă asculte, doar o pasăre care mi se așează pe umeri spunându-mi: Nu te opri, vorbești atât de frumos! – Nu te opri, Ștefan Mitroi, vorbești atât de frumos și în aceste Noi Povestiri ale Cerului și Pământului”.
Ș.M.: “Da, atunci când tac într-adevăr vorbesc atât de frumos! Mi-ar plăcea să mă inviți la o emisiune în care să-ți răspund prin tăceri, dar nu cred să găsesc tăceri atât de elocvente încât să-i fac curioși și pe cei care ne-ascultă!”
M.G.: “Da, tăcerile sunt prinse în toate cărțile pe care le-ai scris – de poezie, de proză, roman ș.a.m.d., în tot ce ai dăruit cititorilor ziarului Lumina și în ceea ce o să mai dăruiești și de acum înainte. N-am vorbit despre proiectele pe care le ai în lucru”…
Ș.M.: “Am un singur mare proiect, nici nu îi pot spune proiect, o mare dorință, o avem toți: să fiu sănătos și mai vedem ce se-ntâmplă!
În orice caz, așa, ca o concluzie: dacă reușesc uneori să scriu frumos, cum zic cei care îmi citesc cărțile, o vină o ai și tu, Maria, deoarece cânți atât de frumos încât eu nu vreau să rămân în urmă, încerc să scriu așa cum cânți tu, așa cum cântă – în alt registru – Floarea Calotă, care-i din județ cu mine, așa cum pictează prietenul meu Ștefan Câlția, încerc să mă țin după voi, nu vreau să vă fac de râs prin nivelul scrisului meu: uneori mă apropii, dar încă mai am, în materie de frumusețe, de standard de frumusețe, până să vă ajung din urmă! Așa că am o veste proastă pentru cei care nu mă citesc sau nu prea cred în ceea ce spun: n-am să mă opresc, continui!”
Emisiunea o puteți reasculta integral pe canalul de YouTube al postului de radio București FM. VIDEO:
Dacă v-a plăcut acest articol, puteți alege să sprijiniți presa independentă cu o cafea. Vă mulțumim!