Claudiu Iordache: „Astăzi se împlinește un an de când LIBERTATEA ÎN ROMÂNIA A FOST ARESTATĂ!”. Afirmație valabilă și 4 ani mai târziu
„Astăzi se împlinește un an de când Libertatea în România a fost arestată! Și mă întreb câți dintre semenii noștri au fost și sunt complici la siluirea libertății noastre? Oameni calpi pe care până și credința în Dumnezeu i-a părăsit! Să nu-i hulim! S-au dezonorat singuri! Oare pentru ei mai există Noaptea Învierii? „Iisus a înviat din morți, Cu moartea pre moarte călcând…” Frica lor de moarte nu este creatoare de credință și de viață! Frica lor de moarte este păgână!
Un an în care numai Lumina lui Dumnezeu ne-a vegheat sufletele smerite în invocarea Lui și reculese în rugăciune în căutarea Sa!
Ce frumos este un chip omenesc! Un chip liber asemenea Celui al lui Iisus!
Așa cum în Revoluție a ieșit o minoritate în favoarea Libertății (conștiința marilor orașe!), la fel, în zilele noastre, doar o minoritate mai apără Libertatea obținută în Decembrie 1989!
„Mă adresez totdeauna celor ce se străduiesc cu disperare să fie liberi!” (Jean Cocteau)
Una dintre cele mai rușinoase generații de români captivi!
Democrația vicioasă de la București! În care nevolnicii impun celor puternici, lașii celor curajoși, orbii celor care văd și în locul lor!
După generația turnătorilor, generația cozilor de topor! După șobolanii roșii, șobolanii c0v.id!
„Am spus în repetate rânduri – și o voi face mereu – clasa politică din perioada post-decembristă este cea mai incompetentă, cea mai lacomă și cea mai arogantă din întreaga istorie a poporului român.” (Academician Florin Constantinescu)
“În relațiile noastre internaționale, politica Guvernului va fi întemeiată pe demnitate, drepturile și interesele țărei care ne vor fi pururea scumpe” – Mihail Kogălniceanu. Ce guvern postdecembrist a ales direcția națională?
Cosmopolitismul umil al elitei valahilor!
Foarte curând nu veți mai putea trăi decât cu programare de la Statul C.0.v.i.d!
Dumnezeu spune să nu-i disprețuim pe cei săraci cu duhul! Dar până și lui Dumnezeu Îi este greu!
Poliția Militară! Și asta după ieșirea Armatei pe străzile Revoluției! Și-au uitat Jurământul militar? Sau este vorba de o Lovitură de Stat împotriva Poporului nostru?
Psihopatie națională! Cine și-ar fi putut imagina că vor decădea într-atât? Boala fricii, mână în mână cu a nemerniciei! Atât le-a trebuit, un C.0.v.i.d, ca să le cadă măștile de pe față. O populație de parveniți primitivi! Mica burghezie a parveniților, a renegaților, a impostorilor, a românilor frumoși!
Le-a fost furat un an din viață și acum vor să li se fure viața întreagă!
România contemporană este un mal abrupt de istorie care stă să se surpe! Aşa cum ea aşteaptă, resemnată, proximul cataclism, aşa-i întâmpină destinul proxima abandonare de sine. Dacă lucrurile vor continua să persevereze în declinul aceloraşi ritmuri, în câteva decenii nu se va mai putea vorbi despre România decât aşa cum se vorbeşte astăzi despre Dacia Felix. O ţară probabilă, locuită de o populaţie dispărută. Cum fracţiunea care i se desprinde din trup continuă să fie cu mult mai mare decât cea care i-a rămas solidară, pot fi prevestite timpuri grele pentru poporul cu sufletul migrator. România din zilele noastre este matca incendiată. Mierea a fost furată şi albinele au plecat.
Dar chiar şi aşa, ştiu că întoarcerea în lume a unei ţări nu se mai obţine doar printr-o revoluţie, fie ea mai puţin ratată decât cea din Decembrie 1989. E nevoie de un spirit superior împărtăşit al demnităţii de a trăi altfel. Rămân la dispoziţia acestei clipe în care cândva mă voi simţi chemat. Iar, dacă voi mai avea prilejul, nu voi şovăi să încerc să-mi recuperez dreptul la ţară! Până atunci, iată, închei această declaraţie de loialitate dedicată unui popor care nu mai are nevoie să fie iubit şi îmi deplâng neputinţa.
Răsfoind la întâmplare paginile unui manuscris abia încheiat, gândurile mele chinuite merg mai departe. În familia românească demnitatea a apus demult. Oamenii ei îşi târăsc pe pământ umbra grea ce-i mână la margine de existenţă. Puţine ţări au dovedit vocaţia agoniei, purtată cu veacurile, ca a noastră. Vom trăi şi pe mai departe, de azi pe mâine, cu faimoasele noastre proverbe păgâne de supuşenie drept plapumă firavă pentru somnul treziei. România aceea care şi-a trăit fervoarea numai şapte zile într-un Decembrie ‘89 a început să apună din nou în sufletul nostru. Vom continua să rămânem naţiunea anonimă, fără strălucire, care îşi exportă copiii într-o lume care să nu mai semene cu aceea din jurul leagănelor lor. Cât priveşte clipa noastră cea de toate zilele, ea nu mai este însufleţită decât de profitori primitivi şi de slugile care-şi poartă lanţul la glezna sufletului. În rugul stins pe teritoriul României mocneşte înecăcios credinţa distrusă, şi, peste câţiva ani, nu mulţi, din fosta patrie a sfinţilor români nu le vor mai aminti minunile decât cimitirele. Dar, până atunci, într-o curgere de mocirlă o ţinem, dinspre cer înspre mâl, un neam pământean fără altă însuşire decât că există. Dacă în mausoleul european se va mai găsi un loc şi pentru moaştele României.
Iartă-mă, Doamne, pentru ceea ce simt acum scrutându-mă în privirea tuturor celorlalţi! Parcă niciodată ca acum nu ne-a bătut în piept o inimă de funingine, parcă niciodată n-am purtat pe umeri un chip de zgură! Iar tot restul este ultimul anotimp al unei naţiuni întârziate, pe care nemilos o ajunge sorocul din urmă… Parcă niciodată nu am meritat mai puţin. Tu, care Te-ai împăcat cu Omul, te Vei mai împăca vreodată cu oamenii României?
La câteva zile după împlinirea vârstei de şaizeci de ani am primit o scrisoare de la Timişoara, semnată cu iniţialele S.B., într-un moment în care la Bucureşti tocmai avusese loc o manifestaţie pro-Praga, cu securişti şi nomenclaturişti, invulnerabili la ridicol, scandând lozinci pro-NATO! Expeditorul scrisorii credea că „Acolo, sus, cineva continuă să te iubească şi să te ocrotească pentru curajul şi bunătatea ta… Chiar dacă multor români le merge prost, tu măcar ai încercat… Ai făcut ce-ai crezut că e bine, sper că eşti împăcat!”. Ştiu astăzi, când bilanţul biografiei mele s-a lăsat îngreunat de amurg, că am încercat, dar că nu am reuşit, dar, mai ales, că nu mă simt împăcat! Am văzut lumina zilei în ţara aceasta. Aici am iubit, am scris, m-am bucurat şi am suferit, aici am primit botezul virtuţii, aici mi s-au născut copiii, aici voi fi îngropat în pământ. În ceea ce mă priveşte, alegerea e definitivă. În rest, odată ajuns la capătul experienţei, iată, surâd iarăşi. Poate că într-o zi, într-o altă zi, România va fi iarăşi mândră de noi.
Nu vom putea pătrunde secretul care ne învinge, cum nu-L poate privi pe Dumnezeu în ochi lacrima care I se scurge pe obraz!”
Claudiu Iordache, 16 martie 2021.
Dacă v-a plăcut acest articol, puteți alege să sprijiniți presa independentă cu o cafea. Vă mulțumim!