Cerul, Codrul și Pârăul

Nu știu cum, dar aceste zile ploioase și triste la propriu, dar și la figurat, m-au făcut să mă refugiez într-un album datând de la absolvirea liceului. N-aveți idee ce pace și încredere mi-a redat acest exercițiu poate chiar terapeutic!
Mă gândesc că o clasă cuprinde, în mic, destule elemente ce pot fi extrapolate la întreaga societate. Cum „pe pământ avem de toate”, și în fosta mea clasă am revăzut caractere cu care m-am reîntâlnit pe parcursul vieții, caractere foarte diferite, de care mă mir cum de au coabitat timp de 4 ani. Erau acolo și carierista cu zece pe linie, și repetentul care aștepta „copiuțe” de la colegi ca să scrie ceva, orice, să scoată cinciul la matematică. Și narcisista care petrecea toate pauzele în oglindă, și elevul stingher, cu coșuri pe față, care roșea atunci când oferea mărțișoare fetelor la un banal 8 Martie. Erau și tocilarii ce oscilau între 8 și 10, lipsiți de sclipire, dar muncitori și strângători de rezultate, și geniul pustiu al clasei, care ar fi putut să aibă notele acelea fluierând, dar nu catadicsea să pună osul la muncă la materiile care nu-l interesau, în schimb îl apuca dimineața citind filosofii din Antichitate și până la Creștinism, de la Renaștere și până la Romantismul revoluționar. O aveai și pe sindicalista populară care organiza totul pentru mase, dar n-avea răbdare să asculte confidențele unei singure persoane, și pe prietena de nădejde care nu excela prin calități organizatorice, dar putea să împartă pauza mare cu tot cu sendviș ca să-și aducă un coleg înapoi pe linia de plutire. Aveam bufonul clasei, care nu atrăgea decât râsete sau milă, dar aveam și „calul cu șaua-n spate”, cuceritorul inter-clase și bătăușul liceului.
Oameni diverși, oameni cu pasiuni și energii diferite și contrare, care nu ar fi avut nimic în comun în afară de temele, referatele și distracțiile periodice. De altfel, când ciclul liceal s-a încheiat, nimic nu i-a mai ținut laolaltă.
Așa cum clasa aia era un fel de Agora în care toți am intrat cu anumite speranțe și pe parcurs ni le-am validat sau ni le-am mai reformulat, cam astfel funcționează și societatea. Într-o mare măsură și Facebook-ul e o imagine a societății, atât că în clasă nu eram împărțiri în „bule”, ci în „bisericuțe” ce duceau o existență destul de paralelă, dar niciodată antagonizate până la ruptură.
Personal, am trecut prin experiența schimbării dirigintei pe la jumătate ciclului liceal. Eu am plâns, ca mine încă alți câțiva, în timp ce unii din „bisericuța” ailaltă s-au bucurat. Indiferent de partizanate, cu toții am avut de suportat noua domnie și de decontat noile cerințe. Poți să ai un diriginte nesuferit, dar care să te învețe carte; poți să ai un diriginte foarte de gașcă, dar de la care să nu rămâi cu nimic. Și dacă-l iubești și dacă-l urăști tot trebuie să conviețuiești cu el. Iar cele mai mari dezamăgiri pot veni de la ăla pe care îl iubeai, nu de la ăla pe care îl urai și știai clar la ce să te aștepți din partea lui. Indiferent de sentimente, de 1 Martie le dădeam mărțișoare la toate profesoarele, iar la banchet am cotizat pentru toți profii și nu am scos pe nimeni de pe listă. Prezența nici unuia dintre ei nu a fost de natură să ne strice petrecerea. După ani de zile, chiar îi pomenim mai des pe cei ce ni se păreau mai răi, că de la ei ne-au rămas amintirile și poantele cele mai sărate…
Deși dirigintele de la clasă nu prea ți-l alegi, că ți-l numește școala sau inspectoratul, poți să ții cu el sau nu. E și asta o alegere. Dacă am făcut mai sus analogia clasă școlară – societate, pot să zic că suntem într-un moment în care noi, ca națiune, ne alegem dirigintele. Las deoparte faptul că alegerea a fost viciată prin excluderea câtorva nume de pe listă și prin repetarea procesului, motiv pentru care unii nu mai vor să audă de alegeri! Să presupunem, de dragul discuției, că suntem la alegerile din toamnă, care semănau destul de mult ca rezultat preliminar cu cele de acum: se mergea spre runda a doua cu un „suveranist” și un „progresist”. Nici nu e prima dată în istoria recentă când am avut o asemenea situație, dar parcă în anii 2000 spiritele încă mai erau așezate și se putea discuta și pe argumente, nu doar pe emoții. Se mai puteau atrage prin convingere votanți și din tabăra ailaltă, spre deosebire de acum, când fiecare tabără pare a fi un cult fanatizat și închis la dialog.
Prin urmare, ne vom alege dirigintele. Nu ne alegem liceul și nici măcar profilul. Nu ne alegem directorul, ăla de guvernează efectiv instituția. Noi ne alegem un diriginte care ne va reprezenta clasa, dar care predă 1-2 materii, nu mai multe. Are aură de tătuc, dar de fapt e cel mai puțin important din angrenaj. E posibil să-l urâm? Absolut da. E posibil să-l iubim? Absolut da. E vreo opțiune vinovată sau alta, lăudabilă? Nu. În firea omenească sunt legitime ambele sentimente. E cazul să-i stimăm pe unii și să-i disprețuim pe alții în funcție de atașamentul sau dizidența lor față de noul diriginte? Ce, suntem copii? Parcă atunci când eram nu făceam de-astea.
Trebuie să vă mai spun și că suntem mai mult de-atâta. Suntem atât de diverși pe cât vă expuneam în introducere și chiar mai mult decât atât. Trebuie asta să ne dezbine, să ne ostilizeze, să ne arunce în haos? Păi clasele școlare au funcționat în ansamblu indiferent de omogenitatea sau lipsa lor de omogenitate. La fel, la locul de muncă avem colegi și de o orientare și de alta, iar interesul echipei ne face să colaborăm indiferent de ce gândim în privat. Șeful, ăla de „nimeni nu-i așa perfect” ca el, poate să ne inspire încredere sau scârbă, dar în final știm că nu e acolo decât de formă și că întreprinderea ar funcționa și fără el! (Uneori chiar merge treaba mai bine când e el plecat, dar se complică și se blochează atunci când revine cu idei proaspete din delegație…)
Trebuie să ne identificăm cu șeful? Doar dacă suntem habotnici ori slugarnici. Trebuie să o iubim pe diriga? Doar dacă suntem naivi ori nu ne place munca mai mult.
Trebuie să ne batem cu „bisericuța” de pe rândul de la geam dacă ea nu gândește la fel ca noi, cei din rândul de la ușă, despre diriga sau dirigul? Măcar asta se putea rezolva pe terenul de sport, în curte la bulgărit sau, pentru cei al căror mușchi principal e creierul, la olimpiade.
Dacă ați ajuns până aici, sunteți stoici sau pasionați și meritați toată prețuirea mea. Închei prin a vă ruga să nu vă pierdeți capul față de ceilalți, dar nici stima de sine. Să nu vă bateți cu colegul de clasă doar pentru că lui nu-i place sau îi place cutare profesor. Trebuie să mai scoatem capul în lume și după 18 mai și să mai putem da mâna unii cu alții nu doar pentru salut, ci și pentru cooperare. Alegeți cu mintea și intuiția și nu vă simțiți vinovați, nici superiori pentru asta! Cei care ați ales nu-i disprețuiți pe cei care au stat acasă. Cei care nu vor să aleagă sau „aleg pe toată lumea”, nu vă credeți mai deștepți decât alegătorii cu votul validat. Ne-am săturat de-atâta bulying în școala numită România! Și chiar dacă veți avea impresia despre următorii 4-5 ani că au fost „ani de liceu când ai soarele pe umeri” sau, dimpotrivă, „liceu, cimitir al tinereții mele”, nu uitați că anii ăștia oricum sunt limitați și degrabă trecători. După care urmează altă vârstă, alt ciclu, alte opțiuni. Nu se oprește lumea în loc și nici dezvoltarea personală pentru o jumătate de decadă mai aridă. Nici nu ni se revoluționează viața dacă iese Alesul nostru, că nu vine el să trăiască în papucii noștri. E doar un diriginte trecător, bun sau prost, da-i prostul nostru. Cei mai radicali se pot transfera la altă școală, cei mai tenace pot rezista din interior. Dar e doar un diriginte, nu-i nici zeul întemeietor de religie, nici mireasa cu care ne căsătorim și nici avatarul celei mai bune versiuni a noastre. Are rost să ne dăm cu „hate” pentru atâta lucru? Oare el și-ar strica relațiile cu toți prietenii / partenerii de dragul unuia dintre noi? Evident că nu. Atunci, să stăm strâmb și să judecăm drept! Și să ne vărsăm nervii după perdeluță, nu pe telefon.
Toate opțiunile sunt respectabile deoarece oamenii sunt mai mult decât suma opțiunilor lor, la fel cum colegii care mi-au scris în albumul de absolvire înseamnă mai mult decât notele pe care le-au avut la matematică, istorie sau educație civică. Gaudeamus, igitur și să meargă treaba șnur!