Literatura și Inteligența Artificială (AI). Opinia scriitorului Vasile Chira
Cuprins:
1.Introducere
2.De la memoria biologică la memoria artificială
3.Selecția naturală și selecția tehnonaturală
4.AI-ul sau cunoașterea fără cunoscător
5.Transliteratura și scriitorul asistat de AI
6.Frâiele cuvântului. De la căruța lui Platon la caii algoritmici
7.Degradarea biologică a vizitiului: Legea „Use it or lose”
8.Orbul algoritmic și ologul văzător
9.Producții literare asistate de AI
10.Avantajele și riscurile AI-ului în sfera literară
11.Bomba atomică vs. bomba tehnonoetică
12.Concluzie
(articol preluat cu acordul scriitorului, teologului și filosofului Vasile Chira de pe blogul său)
1.Introducere
În ultimii ani, inteligența artificială (AI) a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă, influențând aproape toate domeniile activității umane. Faptul că nu etse o tehnologie specializată, rezervată experților, ci cu un instrument accesibil oricui, îl face din ce în ce mai prezent în viața cotidiană, în educație, cercetare, economie, administrație, comunicare și creație artistică. Un lucru este deja cert:AI-ul va impacta, dacă nu cumva o face deja, într-un mod fundamental, metabolismul cultural și civilizațional al ființei umane, așa cum s-a întâmplat, de altfel, și în cazul altor mari descoperiri și invenții :focul, roata, scrierea, tiparul, motorul cu aburi, penicilina, motorul cu ardere internă, electricitatea sau internetul.
Trăim într-o epocă în care textul, această prelungire a conștiinței umane, a devenit pentru prima dată productibil fără fluxul conștiinței umane. O epocă în care algoritmii pot genera poezii, romane, eseuri, replici, stiluri, imitații. O epocă în care scrisul nu mai este exclusiv rezultatul unei interiorități umane, ci poate fi produsul unei mașini care nu simte, nu trăiește, nu suferă și nu iubește. În aceste condiții, întrebarea care se ridică este următoarea: ce mai înseamnă literatura pentru omul contemporan?
Inteligența artificială nu amenință neaparat literatura în sine, ci o obligă să se redefinească. Literatura nu este o sumă de fraze bine construite, nici o colecție de metafore, nici un exercițiu gratuit de stil, ci ceea ce se întâmplă în interioritatea autorului atunci când scrie și în interioritatea cititorul atunci când citește. Este vibrația unor experiențe existențiale, tensiunea unei memorii, ecoul unor traume sau consecința unor revelații. Este, în fond, o formă de viață transformată în limbaj. Iar viața biologică, sensibilitatea, emoția, qualia, nu pot fi simulate.
Apar zilnic mii de texte generate automat: romane scrise în câteva ore, poezii fără autor, eseuri, discursuri, articole de presă etc. O inflație de cuvinte care seamănă cu literatura, dar care nu sunt de fapt neaparat literatură.
Scriitorul asistat de AI se află într-o situație paradoxală. Pe de o parte, are la dispoziție un instrument extraordinar, capabil să genereze variante, să ofere sugestii, să deschidă drumuri pe care probabil nu și le-ar fi imaginat singur. AI-ul poate fi un atelier, un partener de dialog, un catalizator al creativității. Poate sparge blocajele, poate stimula imaginația, poate accelera documentarea. Pe de altă parte, același instrument poate deveni o capcană: tentația de a delega procesul creativ, de a lăsa mașina să scrie în locul tău, de a confunda producția cu creația.
În fața acestei avalanșe de texte artificiale, scriitorul biologic este obligat să-și regândească rolul. Nu mai este suficient să scrie bine; AI-ul poate scrie și mai bine; nu mai este suficient să aibă stil ;AI-ul poate imita orice stil. Scriitorul trebuie să aducă în text ceea ce nicio mașină nu poate aduce, adică experiența trăită, memoria afectivă, viziunea, îndoiala, fragilitatea, curajul, adevărul interior.
Literatura viitorului va fi, fără îndoială, hibridă. Vor exista opere scrise în colaborare cu AI, poezii augmentate, romane, eseuri în care autorul și algoritmul se completează. Dar în centrul acestui hibrid va rămâne omul, pentru că este singura entitate, cel puțin din spațiul terestru, care poate transforma limbajul în destin.
2.De la memoria biologică la ecuația siliciului
Pentru a înțelege pe deplin criza actuală a raportului nostru cu tehnologia, este necesar să privim retrospectiv felul în care omenirea a gestionat cunoașterea. La începuturi, informația și cunoașterea existau exclusiv pe suport uman. Într-o cultură eminamente orală, oamenii erau obligați să își exercite neîncetat memoria și sinapsele pentru ca ideile să nu se piardă și pentru a putea comunica. Ulterior, omenirea a început un lung proces de externalizare a cunoașterii. Memoria vie a fost transferată treptat pe suporturi nonumane: tăblițe de lut, papirus, pergament, hârtie, carte tipărită și, în cele din urmă, pe medii digitale precum dischete, CD-uri, stick-uri sau hard-uri externe. Această cunoaștere externalizată devine însă necomunicativă la un nivel mai profund: ea își pierde pulsația vie și dinamismul interior.
Apariția inteligenței artificiale aduce în actualitate tocmai această criză acută a raportului dintre om și informația stocată pe un suport nonuman. Ne confruntăm astăzi cu o scriere pe siliciu, o procesare pur nonsinaptică și artificială. Spre deosebire de pergament sau hârtie, care sunt suporturi inerte ce doar conservă textul, inteligența artificială face operații. Însă, deși operează activ cu limbajul, ea execută exclusiv operații oarbe. AI-ul este o inteligență strict computațională, bazată pe algoritmi statistici și probabilități. Ea nu gândește și nu înțelege ceea ce procesează; ea doar recompune atomii de informație, toate cărțile și datele existente pe internet, pentru a formula un răspuns la solicitarea utilizatorului uman.
Din acest motiv, AI-ul livrează un tip de cunoaștere pe care el însuși nu o poate valida, tocmai pentru că îi lipsește conștiința. Așa cum în cărți nu există un spirit în sine, valoarea și viața lor fiind trezite doar de actul lecturii unui cititor uman, la fel și valoarea inteligenței artificiale este validată și activată exclusiv de persoana umană. Numai utilizatorul uman, prin calitatea lui de hegemonikon, deține autoritatea ontologică de a da sens și adevăr acestor operații oarbe desfășurate pe circuitele de siliciu.
3.Selecția naturală și selecția tehnonaturală
În cazul inteligenței artificiale, am putea vorbi despre o formă nouă de selecție: nu de o selecție naturală, ci de o selecție tehnonaturală a comportamentelor, a competențelor și raporturilor omului cu actul cognitiv. Dacă, de-a lungul evoluției biologice, adaptarea era legată de supraviețuire, de confruntarea cu mediul și de capacitatea organismelor de a răspunde presiunilor naturale, în era AI-ului adaptarea capătă un sens ambiguu. Nu mai avem de-a face cu adaptarea celui mai puternic, a celui mai profund sau a celui mai cultivat, ci adesea a celui mai dispus să renunțe la efort, la memorie și la instrucția intelectuală care se face în câteva decenii de viață.
În acest sens, AI-ul poate produce o formă de contraselecție culturală, în sensul că sunt avantajați nu neapărat cei care cunosc mai mult, ci cei care știu să obțină mai repede un rezultat. Nu cei care asimilează organic o tradiție, ci cei care folosesc eficient rezumate, formule, răspunsuri și texte prefabricate. Astfel, adaptarea nu mai înseamnă întărirea subiectului uman, ci uneori slăbirea lui prin externalizarea progresivă a capacităților sale: memoria, atenția, imaginația, stilul, argumentarea, chiar și discernământul.
Este nevoie de un nou Darwin(sau Darwini) care să descrie legile evoluției tehnonaturale ale evoluției algoritmice. Dar această evoluție poate fi văzută, în mod paradoxal, și ca o involuție. Asta nu înseamnă desigur că tehnologia ar fi în sine un lucru rău, ci că poate favoriza un tip uman mai comod cognitiv, mai puțin dispus să treacă prin travaliul formării interioare.
Adaptarea biologică era necesară pentru supraviețuire. Adaptarea la AI riscă să devină, în anumite cazuri, o adaptare negativă pentru că omul se adaptează la un mediu care îi oferă totul prea repede și această ușurință îi atrofiază facultățile cognitive. El devine mai eficient, dar mai puțin profund.
Charles Darwin a descris mecanismul prin care natura operează o selecție, prin presiunea mediului, prin supraviețuirea celui mai adaptat, prin acumularea lentă a variațiilor favorabile de-a lungul generațiilor. Darwin însă nu a anticipat că specia însăşi va crea, la un moment dat, un agent de selecție mai rapid, mai penetrant şi mai puțin imparțial decât natura.
Selecția naturală operează într-un timp geologic, în milenii, în ere, în eoni, în vreme ce selecția tehnonaturală operează într-un timp istoric scurt, decenii, ani sau chiar luni. Ea nu aşteaptă ca mutațiile să apară aleatoriu în cod genetic, ci le provoacă deliberat, le accelerează, le exportă şi le standardizează. O astfel de viteză este periculoasă din cel puțin două motive: instituțiile umane, dreptul, etica, democrația, educația etc. sunt proiectate să opereze lent, normal, nu să țină pasul cu schimbarea tehnologică exponentială. De asemenea, specia umană nu are timp să delibereze. Darwin şi-a petrecut douăzeci de ani ca să-și elaboreze teoria, înainte de a o publica, pe când selecția tehnonaturală nu îi mai oferă omului un astfel de răgaz.
O primă mutație produsă de AI este de ordin cognitiv. Omul încetează treptat să mai fie singurul purtător al inteligenței sale. El începe să își delege memoria către cloud, iar raționamentul către algoritmi. Desigur, anumite externalizări au mai existat în istorie. De pildă, memoria a fost externalizată scrisului, calculul matematic a fost externalizat computerului, însă ceea ce se întâmplă acum este total diferit: AI-ul externalizează nu o funcție izolată, ci arhitectura însăși a gândirii.
La nivel psihologic, AI-ul produce o altă mutație: identitatea devine negociată cu maşina. Oamenii îşi construiesc imaginea de sine prin interacțiunea cu AI, prin avatarurile şi versiunile digitale ale lor înşişi.
Nici acest lucru nu este nou sub soare.Identitatea a fost întotdeauna construită social, însă partenerii de construcție a acestui profil public erau alte ființe umane, cu interese, cu limite şi vulnerabilități. AI-ul este un partener de construcție fără vulnerabilități, disponibil la infinit, programat în așa fel încât să îți livreze feedback-uri friendly, nu o imagine obiectivă, critică, atunci când este cazul..
Prima transformăre majoră a speciei umane se referă la etapa bionică, Deja sunt disponibile implanturi cohleare, proteze controlate neural, stimulatoare cerebrale pentru Parkinson, sisteme BCI (Brain-Computer Interface) etc.Omul folosește tehnica nu ca pe o unealtă externă, ci o integrează efectiv în corpului său.
Neuralink, proiectele DARPA, cercetările în neuroprotetică — toate converg către aceeaşi viziune: un om ale cărui capacități biologice sunt extinse direct prin interfață cu sisteme artificiale. Memoria augmentată, procesarea accelerată, simțurile lărgite nu mai țin de science fiction, ci sunt realități contemporane.
Selecția tehnonaturală se va realiza prin faptul că cei care îşi vor permite financiar augmentările bionice vor dobândi avantaje cognitive şi fizice masive, față de cei care nu vor avea acces la aceste protezări. Nu va mai fi o inegalitate de educație sau de capital, ci una de hardware biologic. O nouă clasă în interiorul aceleiaşi specii.
A doua etapă va fi mult mai radicală.Transhumanismul tehnologic propune o tranziție dincolo de limitele biologice ale corpului uman, încetinirea îmbătrânirii, încărcarea conştiinței în substraturi non-biologice, fuziunea cu inteligența artificială generală.
Argumentul transumanist are o logică internă greu de combatut: corpul biologic este o carcasă fragilă, costisitoare şi ineficientă. Necesită somn, hrană, îngrijire medicală, odihnă, asistență socială. Se deteriorează ireversibil. Moare. Dacă fenomenul conştiinței este, în ultimă instanță, un pattern informațional, de ce nu ar putea rula pe o un suport nonbiologic, mai durabil?
Acesta este momentul în care selecția tehnonaturală încetează să mai fie un principiu al darwinismului, deveinnd chiar negarea sa. Darwin arăta cum specia se adaptează păstrându-şi substratul biologic.Selecția tehnonaturală, în etapa sa transumană, propune abandonarea substratului însăşi. Deci nu adaptarea corpului ci depăşirea lui.
Filosoful și futuristul American Ray Kurzweil a plasat temporal intrarea în singularitate, momentul în care inteligența artificială va depăşi irevocabil inteligența umană şi va începe să se autodezvolte în ritmuri pe care omul nu le va mai putea urmări sau controla, undeva în jurul anului 2045, însă date fiind viteza ei de dezvoltare și de adopție, acest lucru ar putea avea loc mult mai devreme.
După “singularitate”, selecția tehnonaturală îşi va schimba subiectul. Ea nu va mai selecta oameni, ci suporturi de siliciu, forme de inteligență descărnată. Omul va deveni, în cel mai bun scenariu, o relicvă biologică într-o lume pe care nu o mai putea înțelege.
Mediul AI va selecta pe cei ce se adaptează rapid la unelte noi, pe cei ce vor accepta să colaboreze eficient cu sisteme non-umane și evident pe cei ce vor avea acces la infrastructura tehnologică.
Miezul întrebării filosofice nu este dacă selecția tehnonaturală va transforma omul — aceasta este un lucru aproape cert—, ci ce anume va rămâne invulnerabil din om, după acest moment.
Există totuși cel puțin trei lucruri pe care selecția tehnonaturală nu le poate produce, oricât de avansată ar deveni: experiența subiectivă(ceea ce înțelegem prin qualia, senzația pur interioară de a fi în lume, moralitatea și capacitatea de a fi responsabil, care ține evident de resorturi ontologice.
4.AI-ul sau cunoașterea fără cunoscător
Din perspectiva omului instruit intelectual și cultural, AI-ul nu poate oferi decât o iluzie a cunoașterii. El oferă fraze articulate, explicații coerente, bibliografii, argumente, rezumate, chiar stil academic. Dar cel care le primește poate să nu aibă criteriile necesare pentru a distinge între profund și superficial, între adevăr și probabilitate, între interpretare și impostură elegantă.
Desigur, această cunoaștere fără cunoscător nu este neaparat ignoranță, fiindcă omul are acces la enunțuri corecte. Dar nu este nici cunoaștere autentică, fiindcă lipsește transformarea interioară produsă de efortul de a înțelege. Cunoașterea adevărată nu este doar posesie de informații, ci formare a subiectului care cunoaște.
Un student care cere AI-ului să-i scrie lucrarea de seminar poate obține un text mai bun decât l-ar fi scris singur. Dar tocmai aici este tragedia: textul devine mai inteligent decât autorul lui. Rezultatul apare fără maturizarea celui care trebuia să-l obțină.
AI-ul nu democratizează cunoașterea. El democratizează accesul la simulacrul cunoașterii. Cunoașterea reală rămâne în fond la fel de greu de dobândit ca întotdeauna, poate chiar mai greu, pentru că acum tentația de a apela la scurtătură, este mult la mai îndemână.
5.Transliteratura și scriitorul asistat de AI
Transliteratura depășește granițele convenționale ale literaturii, deschizând textul către inter-, pluri-și transdisciplinaritate, către dialog cu filosofia, teologia, arta, știința și tehnologia.Astfel scriitorul de literatură protezat de instrumentul algoritmic îmbină creativitatea umană cu procesarea sintaxei computaționale, opera literară devenind rezultatul unei colaborări om-mașină.
AI-ul adaugă un nou instrument la polifonia textului transliterar, oferind posibilitatea de a experimenta noi forme, stiluri și structuri narative neconvenționale. Scriitorul nu mai este un autor singular, ci un curator sau facilitator, care orchestrează și selectează propunerile generate de algoritmi. Astfel, transliteratura și literatura asistată de algoritm au în comun aceleași pariuri: deschiderea spre experiment, redefinirea autorului și a operei, precum și depășirea limitelor tradiționale ale creației literare.
Mai mult, și una și alta presupun o reflecție profundă asupra ontologiei textului și a raportului lui cu ființa umană. În acest sens, transliteratura și scriitorul asistat de AI se potențează reciproc, deschizând noi perspective pentru beletristica viitorului, care va fi cu siguranță una hibridă, rezultată din parteneriatul dintre om și instrumentul de siliciu.
Actul creator asistat de AI este un exercițiu sinergic. Relația dintre om și AI în creația literară rămâne una de colaborare, iar valoarea autentică a operei va depinde întotdeauna de inteligența, cultura, sensibilitatea, talentul și discernământul coautorului biologic.
În principiu, originalitatea scriitorului, stilul, personalitatea, talentul literar, inspirația sau autenticitatea produsului literar etc. nu sunt afectate pe parcursul scrierii operei literare/filosofice cu asistența unui agent AI, deoarece autorul uman este cel care sugerează tema, pune întrebarea, decide structura narativă, conduce discuția, selectează răspunsurile, corectează, șlefuiește versul/ propoziția, fraza/paragraful, dialogul etc.
6.Frâiele cuvântului. De la căruța lui Platon la caii algoritmici
În relația cu AI-ul omul este hegemonikon-ul.În dialogul Phaidros. Platon compară sufletul uman cu un vizitiu care conduce un car cu doi cai, unul alb și altul negru.Vizitiul simbolizează rațiunea, intelectul, partea capabilă de discernământ și autocontrol.Calul alb reprezintă thymos-ul, partea pasională, forța spirituală, curajul, simțul dreptății, demnitatea, indignarea morală și onoarea, iar Calul negru simbolizează epithymia, poftele trupești, dorințele materiale și haosul.
În era algoritmilor generativi, alegoria lui Platon capătă o actualitate frapantă. Scriitorul nu mai este doar un meșteșugar al cuvântului solitar, ci a devenit un vizitiu digital. În mâinile sale, promptul devine hățul cu care strunește armăsarii tehnologici. Succesul literaturii de mâine nu va depinde de refuzul tehnologiei, ci de geniul vizitiului de rămânerea lui la comanda propriei creații.
Vizitiul (Scriitorul/Hegemonikon-ul) este mintea conștientă, nucleul decizional și deținătorul viziunii artistice. Promptul reprezintă hățurile prin care omul direcționează puterea brută a tehnologiei. Fără comenzi clare, intenție și discernământ critic din partea scriitorului, sistemul AI nu poate genera un produs literar rezonabil estetic.
Calul Albreprezintă potențialul constructiv, forța motrice care ajută scriitorul să ajungă la azimutul literar propus.El colaborează perfect cu vizitiul.Contribuie la favorizarea inspirației, la generarea de idei pentru depășirea sindromului „foii albe”, la corectura gramaticală, la structurare logică și documentare.
Calul Negrureprezintă forța haotică, instinctivă, care trage textul înapoi și în jos, spre degradare sau superficialitate, Simbolizează halucinațiile, invențiile de fapte false, stereotipiile stilistice, pierderea vocii unice a autorului, lenea intelectuală, plagiatul mascat, dependența totală de mașină și lipsa de profunzime emoțională reală.Dacă vizitiul adoarme sau devine neglijent, calul negru poate prelua controlul total.În acel moment, textul devine plat, clișeic.
În scrierea modernă, AI-ul nu înlocuiește creatorul, ci îi testează capacitatea de a fi un bun hegemonikon. Succesul literar nu mai depinde doar de efortul fizic de a scrie, ci de abilitatea scriitorului de a strânge hățurile, de direcționarea puterii calului alb și de strunirea calul negru.
AI-ul deține abilitatea, meșteșugul techne, în sensul că știe cum să combine cuvintele conform regulilor, dar scriitorul deține phronesis-ul , înțelepciunea practică, discernământul moral de a ști ce și de ce scrie.
Inteligența artificială rearanjează doar trecutul (apelează la baza de date disponibilă pe internet). Scriitorul uman execută adevărata facere din nimic, poiesis-ul, face saltul creativ care aduce pe lume ceva complet nou, o emoție pură pe care un algoritm statistic, un papagal stocastic o poate doar mima.
Dacă scriitorul ajunge la mândrie exagerată(hybris), crezând că este un zeu al productivității doar pentru că AI-ul generează mii de cuvinte pe minut, poate pierde controlul, poate adormi cu hățurile în mână, lăsând caii să alerge spre prăpastia superficialității.
În analogia dintre alegoria lui Platon și AI intervine și un alt concept platonic și anume cel de anamnesis.Sufletul își amintește adevărul suprem. Calul alb (AI-ul ca asistent al scriitorului) funcționează ca un declanșator de anamnesis în sensul că deblochează idei uitate din memoria scriitorului, oferind asocieri rapide care stimulează inspirația umană nativă.
În concluzie, dacă tot am apelat la metafore și alegorii, obligația scriitorului asistat de AI este de a verifica urmele copitelor lăsate de calul negru algoritmic, să elimine halucinațiile, erorile, înainte de publicare, să conlucreze cu armăsarul alb, să practice co-creația, nu delegarea absolută, să folosească AI-ul pentru structură, idei, brainstorming de sinonime și editare gramaticală. Momentele cheie, expresia emoțională și filosofică ar fi de dorit să rămână complet umane.
….citiți continuarea pe blogul scriitorului Vasile Chira. Cei care doresc să sprijine activitatea scriitorului Vasile Chira sunt rugați să facă donații prin intermediul platformei Patreon.
De interes, pe teme conexe:
One thought on “Literatura și Inteligența Artificială (AI). Opinia scriitorului Vasile Chira”