Duminica a XX-a după Rusalii, Învierea fiului văduvei din Nain. Sunt convins că nu s-a mai întors așa cum era înainte și că această experiență l-a marcat pe viață, explică părintele Ciprian Robu din Brașov în predica sa
În duminica a XX-a după Rusalii, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în bisericile ortodoxe este citită pericopa evanghelică despre minunea Învierii fiului văduvei din Nain, minune săvârșită de Domnul nostru Iisus Hristos, Cel Care Se revelează aici ca Stăpân și peste cei vii și peste cei morți.
„În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain și împreună cu El mergeau ucenicii Lui și mulțime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetății, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă, iar mulțime mare din cetate era cu ea. Și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Și a zis: Tinere, ție îți zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat și a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Și frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (Luca 7, 11-16).
„Fraților, vă fac cunoscut că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învățat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Căci ați auzit despre purtarea mea de altădată în iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu și o pustiam și spoream în iudaism mai mult decât mulți dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părintești. Dar, când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele și m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup și de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia și m-am întors iarăși la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa și am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul dintre apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului” (Galateni 1, 11-19).
Predica părintelui Ciprian Robu de la Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului și Soborul Maicii Domnului” din Brașov (fragmente)
„Hristos ne dovedește că este Stăpân peste cei morți și peste cei vii și că are această putere de a readuce într-un trup mort, decedat, viața. (…) Să știți că nici un „profet” al vreunei „alte” religii mondiale nu a făcut acest lucru! Hristos dovedește acest lucru extraordinar: pentru noi, creștinii, El este Stăpân peste cei morți și peste cei vii și are această putere de a învia. Și nu întâmplător a înviat un tânăr! Momentul acesta este unul deosebit de important pentru că învierea aceasta are și o valoare simbolică. De ce? Pentru că știm foarte bine că vremea/parcursul tinereții este perioada în care omul își „trăiește viața”. De cele mai multe ori, în perioada tinereții, neavând experiența vieții și neavând cunoștințele necesare, facem cele mai multe greșeli. E vremea aceea despre care cineva spunea, cu o expresie ușor comică, dar adevărată: hormon bate neuron! Pornirile acelea trupești spre tot felul de provocări (care sunt împachetate și prezentate astăzi drept „normalitate”, n.r.), fără a conștientiza că în spatele acestei oferte, de multe ori, se găsește otravă și poate chiar moarte. Și, din păcate, mulți dintre tinerii noștri care gustă aceste experiențe ale tinereții nu reușesc să se mai întoarcă pentru că îi prinde moartea.
Întâlnirea aceasta este o întâlnire care a rămas peste veacuri și momentul acesta l-a pus evanghelistul Luca acolo pentru că mesajul se transmite din generație în generație, de la tânăr către tânăr, sau, dacă vreți, se adresează întregii familii, pentru că, pe de-o parte, avem mama – și nu întâmplător este mama și nu tata! Relația dintre mamă și copil este o relație absolut inedită, unică. Este o logică, există o comunicare (între ei) și după ce se naște copilul, cât timp vor trăi pe acest pământ și mama și copilul. Este o comunicare, o empatie, dacă vreți, permanentă: mama simte când copilul nu este în regulă, când ceva se întâmplă cu el. Are acest simțământ pentru că (fiul) este carne din carnea ei și trup din trupul ei. Mama este cea care poartă pruncul în pântece timp de nouă luni și este cea care îl alăptează și îi dă acestui prunc tot ce are nevoie pentru ca el să poată să se dezvolte.
Iată, deci, că pentru această mamă (din evanghelie), apare varianta sau speța cea mai tragică: a rămas fără bărbat, văduvă și, iată, fără copil. Singurul copil! Este drama prin excelență a omului, a părintelui. Nu vrem să trecem prin această experiență, ferească Dumnezeu să-ți conduci copilul la mormânt! Când îl vezi că e bolnav și nu i-i bine inima îți tremură, darmite să-l vezi coborât în groapă! E greu de imaginat și e greu de suportat. Poate vor spune cei care sunt cârcotași: unde-i Dumnezeu în afacerea asta? Cu ce-a greșit această femeie de Dumnezeu a îngăduit să fie de două ori lovită? Răspunsul este însăși Evanghelia de astăzi. Nu cunoaștem detalii apropo de ce s-a întâmplat cu femeia și cu fiul său. Sunt multe de discutat și, de la caz la caz, de la om la om, viața omului este absolut unică și irepetabilă. Existența omenească cu toate ale ei, bune și rele, este unică pentru fiecare dintre noi. Nu putem veni cu rețete (explicații) stas: a pățit pentru că… Nu e firesc, nu e normal și nu este nicidecum creștinește (să judecăm noi în astfel de cazuri, n.r.).
Răspunsul vine în acest mod: faptul că Dumnezeu acestei femei îi redă copilul și acestui tânăr îi redă viața, dar, atenție, nu oricum! Acest tânăr, în răstimpul de când a murit și până în clipa când se trzește cu Hristos nu dispare în neant, nu se evaporă, ci ce se întâmplă cu el? Coboară. Coboară unde? În adâncurile iadului. Pentru că, până la jertfa lui Hristos, aceea era pentru toți oamenii (buni sau răi) destinația (în consecința păcatului strămoșesc, n.r.). Acel tânăr se va întoarce pe pământ. Nu știm, nu ni se spune ce s-a întâmplat, ce a vorbit acel tânăr, și este foarte interesant, dar am să vin în paralel cu o altă mărturie, despre Lazăr cel înviat. Tradiția spune că după ce a fost înviat de Hristos în sâmbăta dinaintea Paștilor. Iată, au făcut masă mare cei ai lui, bucurându-se de faptul că Lazăr a înviat și a mai trăit după aceea aproape 20 de ani, zice tradiția. Dar un amănunt pe care poate nu-l băgăm în seamă spune așa, că, din clipa în care a înviat, Lazăr nu a mai zâmbit niciodată. N-a spus nimănui ce a văzut pe unde a fost, dar atât se spune: că NU a mai zâmbit niciodată.
Experiența aceasta a morții și duritatea experienței unui suflet care trece dincolo de moarte este greu de prezentat în cuvinte. Și acest tânăr, iată, a avut această experiență. Iată, a fost trecut de Dumnezeu prin această experiență a morții. Sunt convins că nu s-a mai întors așa cum a fost înainte și, fără doar și poate, această experiență l-a marcat pentru toată perioada vieții următoare”, a explicat părintele Ciprian Robu, preot paroh la Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului și Soborul Maicii Domnului” din Brașov, în predica rostită duminică, 9 octombrie 2022, pe care o puteți audia integral spre finalul acestei înregistrări.