Suveranitatea statului național se extinde și asupra acelor teritorii care i-au fost răpite prin încălcarea ei. Ce temei de drept mai are păstrarea în regiune de bucăți din pactul Ribbentrop-Molotov, formal abrogat? Opinia profesorului Andrei Marga
La un an de la declanșarea războiului din Ucraina, prof. univ. dr. Andrei Marga, primul intelectual român care a avut curajul să avanseze o propunere de pace, în timp ce toți ceilalți se preocupau doar cum ar putea să alimenteze conflictul indiferent de consecințele escaladării acestuia pentru țara noastră, vine cu încă o poziție publică (cel puțin a patra, după câte am numărat până acum, n.r.) în care atrage atenția asupra nevoii de Răspundere Globală, atât pentru respectarea tratatelor înainte de război, cât și pentru revenirea la masa tratativelor, o dată războiul declanșat. Potrivit universitarului clujean, răspunderea păcii trebuie asumată în primul rând de cele 3 mari superputeri – SUA, Rusia și R.P. Chineză, dar și de toți actorii mai mici care ar putea aduce o contribuție esențială. Profesorul Marga reiterează principiul conform căruia suveranitatea unui stat (Ucraina, n.r.) nu se poate realiza în detrimentul securității vecinilor săi, ci doar în armonie cu vecinătatea. Referindu-se și la România, intelectualul afirmă că „suveranitatea statului național se extinde și asupra acelor teritorii care i-au fost răpite prin încălcarea ei”, amintind de odiosul pact sovieto-nazist Molotov-Ribbentrop din 1939 care, deși denunțat ulterior de marile puteri, continuă să producă nefaste consecințe până în prezent. Andrei Marga subliniază că planul lui privind soluționarea conflictului din Ucraina nu a fost până acum contrazis de realitățile din teren, în ciuda evoluțiilor contorsionate care, mai devreme sau mai târziu, vor avea același deznodământ: împărțirea moștenirii sovietice a Ucrainei între statele nedreptățite după 1945 și nedespăgubite după 1991. În final, un răspuns mai mult decât elegant adresat detractorilor săi (ce reacționaseră în 2022 absolut grobian, de la jigniri privind „bătrânețea” sau „putinisimul” lui Marga, și până la amenințările cu moartea):„Nu ești nici european, nici pro-occidental, nici pro-NATO, cum cred unii, participând la măsluirea faptelor. Poți fi, dacă privești lucid și cultivat ceea ce se petrece. Iar ca țară, dacă te asumi într-o istorie ce nu se încheie cu chemările la a înlocui adevărul cu propaganda și realismul cu ura. Abia răspunderea face posibilă construcția durabilă”.
ANDREI MARGA: RĂZBOIUL ȘI RĂSPUNDEREA GLOBALĂ
În viață, răspunderile sunt diferențiate. Există răspundere față de propria persoană, față de familie. De asemenea, față de comunitatea locală, față de națiune și față de stat, precum și față de umanitatea timpului. Fiecare se cere specificată din nou, căci fiecare este pusă azi la încercare.
Mă opresc însă la ultima – răspunderea globală. De asumarea ei este nevoie astăzi în multe direcții – combaterea sărăciei, prevenirea a noi pandemii, înfruntarea încălzirii globale, de pildă. Societatea de azi întâmpină dificultăți care pretind rezolvare globală.
De răspundere este nevoie acum și pentru a pune capăt conflictului armat din zilele noastre, devenit treptat război ce amenință să se extindă. Odată cu emergența Ucrainei ca teren de dispută în relația Vest-Est și înarmarea ei, Estul european, dar și regiunea uriașă dinspre Est și Sud nu mai pot fi indiferente. Fapt rar în istoria modernă, puterile Asiei sunt chemate să ia poziție într-un litigiu de până la munții Urali, iar extinderea eurasiatică a conflictului devine fapt.
Ce a contat mai mult în declanșarea acestui conflict? Analizele de azi trimit la fapte diferite: părăsirea înțelegerilor de la sfârșitul „războiului rece”; răsturnarea unei guvernări legitime prin „maidanul” de la Kiev; relansarea mișcării lui Bandera; bombardarea propriilor cetățeni în Dombas; retrasarea frontierelor semnate în 1994; comercializarea de mari suprafețe; stilizarea diferențelor de interese într-o dispută internațională; militarizarea regiunii; recursul la confruntare ideologică spre a motiva forțele; atracția bogățiilor Rusiei pentru acționarii proiectelor de reîmpărțire a lumii. Conflictul din Ucraina aduce în lumină această paletă de fapte și capătă prin ea colorit aparte.
Analiza conflictului nu mai este simplă, din moment ce au fost deja antrenate regimuri, societăți și civilizații, cu valori specifice.
În plus, s-a organizat o ofensivă mediatică cum n-a mai fost din anii treizeci, ce frizează sălbăticia. Se procedează ca și cum adevărul a devenit proprietatea cuiva. Date sigure sunt puține, încât se pierd energii perorându-se copios pe lângă realitate!
Pluralismul răspunsurilor este astfel inevitabil. Dar dincolo de controversa mai mult sau mai puțin vădită – dintre avocații reluării de politici ale anilor treizeci, partizanii liberalizării în Răsărit, adepții reglării militare de conturi, aspiranții la demantelarea de state – se detașează răspunsul ce merge la rădăcina cronologică a conflictului. Argumentele sale au fost formulate mai întâi de „realismul politic” al școlilor de la Chicago, Harvard, Paris, München, Beijing. Aceste argumente trimit la înțelegerile din 1991, care au fost încălcate. Ele nu explică extinderea ulterioară a conflictului, dar indică punctul său de plecare.
Realitatea decisivă este acum aceea că în lumea rămasă sub conducerea supraputerilor, acestea au intrat între timp într-o „geometrie variabilă” (cf. A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017). Pe scenă s-au detașat supraputeri economice – SUA, China, supraputeri militare – SUA, China, Rusia, supraputeri politice – SUA, China, și supraputeri culturale – SUA, China, Uniunea Europeană. Ele sunt talonate de supraputeri emergente, și de puteri ce se afirmă. Din interacțiunile tuturor rezultă acum ordinea lumii.
Ce este de făcut într-o astfel de lume pentru a pune capăt războiului? Ca totdeauna, se propun formule de compromis, aflate la îndemână. Numai că războiul actual provine și el dintr-un compromis – cel al încheierii, salutare, firește, dar cât mai iute, fie și cu puține clarificări, a „războiului rece”. Multe chestiuni, ținând de arhitectura de securitate, au rămas la începutul anilor nouăzeci fără rezolvări – situația minorităților naționale în noile state fiind doar una dintre ele. Documentele semnate atunci și memorialistica ulterioară atestă compromisul. Ca urmare, ne place sau nu să acceptăm, oricum ar suna termenii unui nou compromis, el nu va fi decât startul pregătirii unui alt conflict.
Se știe demult că „pacea eternă” rămâne accesibilă doar acolo unde nu mai este viață. „Pacea durabilă” stă însă în puterile oamenilor de astăzi. Această pace nu poate fi construită altfel decât respectând suveranitatea națională, întemeiată, firește, pe dreptul internațional. Cum am spus dintotdeauna, și am repetat la fiecare ocazie, atât suveranitatea națională, cât și dreptul internațional se cer înțelese la propriu și aplicate pașnic, rațional.
În mod firesc, dreptul internațional, convenit în urma celor două războaie mondiale și a „războiului rece”, este reperul. Dar și acest drept, la rândul lui, are nevoie de asumare până la capăt, dacă se vrea pace durabilă. De altfel, chiar dacă unii o relativizează, subordonând-o dezvoltării societăților, chestiunea teritoriilor a rămas pe agenda internațională. De aceea, tratate dintre țări europene, dar și acorduri internaționale, au și inclus, deja de la nivelul anilor șaptezeci încoace, recunoașterea frontierelor stabilite după Al Doilea Război Mondial până la reglementarea finală. Se pot de multe exemple. Dincolo de impresii sau sugestii sau expediente, aceasta este situația de facto!
Mulți invocă dreptul internațional luând în considerare doar anumite acorduri între state, cele convenabile unuia sau altuia. Numai că acordurile dintre state au în Europa și în lume multiple straturi, încât un criteriu profund – care, desigur, nu este niciodată facil de aplicat, dar care, obiectiv, rămâne de neocolit și valabil – este istoria unui teritoriu și demografia la data schimbării apartenenței lui. Așa stând lucrurile, în înțelegerea ei neconjuncturală, dusă până la capăt, suveranitatea statului național se extinde și asupra acelor teritorii care i-au fost răpite prin încălcarea ei. La drept vorbind, ce temei de drept mai are păstrarea în regiune de bucăți din pactul Ribbentrop-Molotov (1939), formal abrogat?
Personal, cu declarația mult comentată de la Alba Iulia (14 septembrie 2022), am adus în discuție, în aplicarea suveranității naționale și a dreptului internațional înțelese până la capăt, situația Bucovinei de Nord și a județelor cunoscute, ca și a altor teritorii, ca parte a democratizării și păcii.
Democrația nu este posibilă fără destinderi interne, iar pacea durabilă nu se atinge fără ca cei implicați să o accepte.
Cel puțin două aspecte se impun deja atenției. Nici până la această oră, declarația nu a fost contrazisă de cineva. Nimeni nu a contestat descrierea mea și nici ieșirea din situație pe care am propus-o. Mai mult, se poate observa că, dincolo de agravarea conflictului, evenimentele duc – pe căi poate contorsionate, ca totdeauna, desigur – spre acea ieșire. Nu va fi altfel pace durabilă în regiune.
În legătură cu orice subiect, (citiți continuarea pe InPolitics.ro)
De interes, pe aceeași temă: