Cerul, Codrul și Pârăul

Oul de Paști: icoană, model, rugăciune. Doamne Atotputernice, întoarce neamul nostru românesc la frumusețea lui cea dintâi! EDITORIAL Doina Jalea

15 aprilie, 2023 vlad

Un articol publicat de Doina Jalea în ediția tipărită a ziarului Sibiu100.ro, numărul din săptămâna 16-29 aprilie 2022.

M-am gândit să-I dăruiesc lui Hristos, Domnul meu, Dumnezeul meu și Mântuitorul meu, un ou de Sfintele Paști. E ziua Învierii Sale, ziua când lumina Lui luminează tuturor, vine de două mii de ani la Ierusalim și adie peste lume în duminica Sfintelor Paști ca o mătase de lumină.

În fața acestei măreții, oul meu de Paști va fi mai mic chiar decât un grăunte și, totuși, trebuie să fie și românesc, și încondeiat pe deasupra. Adică „pictat” cu condeiul astfel încât, din câteva imagini alese pe sprânceană dintre cele păstrate în inima mea, Domnul să vadă că românii, neamul acesta pe care El l-a alcătuit într-un chip minunat și pe care tot El l-a sădit aici, pe un picior de plai, pe-o gură de Rai, încă Îl iubește cu inima și a păzit cuvântul Său și nu a tăgăduit numele Său, de la Apostolul Andrei încoace și până azi. Și asta împotriva tuturor vicleniilor satanei care-l muncește în fel și chip prin păcat, ca să-l rupă de Hristos și să-i fure mântuirea. Dar Tu, Doamne, ocrotește-i pe români!

Acum, să trecem la treabă! Mai întâi, se cuvine a împodobi oul românesc de Paști cu Icoana Maicii Domnului, la care neamul acesta are adâncă evlavie și în a cărei purtare de grijă își pune toată nădejdea.

De aici încolo, vă invit să pictăm împreună. Eu caut în inima mea, iar d-voastră, fiecare în inima sa! În felul acesta ne vom afla în bucuria comuniunii, iar Iisus, Mântuitorul nostru, va primi de Paști nu un singur ou românesc, ci atâtea cât poate cuprinde inima plină de dor și omenie a acestui vechi neam creștinesc.

Din inima mea eu propun chipul părintelui Iustin Pârvu și cuvintele lui: „eu așa am mers prin viață, cu Evanghelia înainte și poporul român după mine!”. Apoi, chipul părintelui Zosim Oancea pe fundalul bisericii din Sibiel și al muzeului de icoane pe sticlă, lăsat prețioasă moștenire nouă, celor așezați de Dumnezeu pe mirificele meleaguri ale Sibiului și mărginimii sale. Mai propun imaginea bisericii de lemn din Dretea de Cluj, sfințită într-o zi de vară în Muzeul satului din Sibiu de vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania, în zumzet de albine, mireasmă de otavă și cântările româncelor, aidoma unor regine în distinsul lor port în alb-negru, păstrat cu sfințenie din vremea dacilor străbuni. Atunci ne-a spus și o poveste: pe o corabie cuprinsă de furtună, oamenii alergau înspăimântați de colo-colo, numai o fetiță cu ochi luminoși ședea liniștită într-un loc mai ferit. Atunci oamenii au întrebat-o: „dar ție nu ți-e frică?” Ea a răspuns cu un zâmbet cald: „nu, căci la cârmă e Tatăl meu cel ceresc!” Și a încheiat povestirea cu un sfat: „numai cu acea corabie să călătoriți, care are Sfânta Cruce la catarg și pe Hristos la cârmă. Atunci sigur veți ajunge la destinație!” De atunci, de câte ori trec prin Muzeul satului pe lângă bisericuța din Dretea, o văd ca pe corabia lui Hristos.

Mai am de propus aici chipuri de țărani, printr-unul anume: Elisabeta Rizea, dintre mulți pe care-i port cu dragoste și profund respect în inima și în pomelnicele mele și prin care am avut prilejul să cunosc finețea borangicului din care Creatorul a țesut sufletul românesc. După cum spunea marele erudit român Ilie Bădescu: „… omul românesc a apărut în istorie dintr-o alcătuire de natură christică.” Cine vrea să înțeleagă această alcătuire s-o caute în „Memorialul durerii” al doamnei Hossu-Longin pe Elisabeta Rizea din Nucșoara, când povestește ce bătăi crunte a încasat de la brutele securiste ca să-și trădeze consătenii: „Și mă rugam” – spune ea în interviu – „Doamne, ajută-mă să nu spui! Doamne, ajută-mă să nu spui! Și n-am spus.”

Pe oul de Paști e momentul să conturăm acum un locșor special, ca o inimioară, în care fiecare să se poată cuibări cu bunicii, părinții, copiii, nepoții, ba chiar și cu strănepoții săi, tradiționala familie românească luminată de chipul mamei creștine, prin care Dumnezeu a lucrat destinul etnic al neamului, precum a lucrat și destinul său cosmic prin preoții, monahii și monahiile pe care aceste mame i-au născut și i-au afierosit Lui.

Iar semnătura pe lucrarea noastră propun să o punem cu o rugăciune pe care am auzit-i rostită la icoană de o dăscăliță, într-o casă mărunțică de sub munte, care mi-a rămas în minte pentru cel mai însorit și plin de mușcate pridvor văzut vreodată, și care sună cam așa: „Doamne, Tu toate le poți, câte le voiești. Întoarce neamul nostru românesc la frumusețea lui cea dintâi!”

Hristos a înviat!